21 ianuarie 2015

Farlander sau patimile asasinului


Ce am mai citit zilele acestea? Farlander, de Col Buchanan, adică prima carte din seria Inima Lumii, de la Editura Trei. Nu e un fantasy pentru cei slabi de îngeri, lucru evident încă din faptul că eroul său principal, Ash, face parte dintr-o sectă de călugări asasini. Rolul lor e răzbunarea pentru moartea celor aflaţi sub protecţia ordinului.
Aşa începe primul volum, şi tot aşa se termină – cu o misiune de răzbunare. Ash ar putea fi considerat un antierou, dacă oponentul său n-ar putea fi caracterizat drept însuşi răul încarnat. Un oponent colectiv, un imperiu al crimei şi desfrâului, a cărui mână se întinde lacom peste lume, distrugând totul în cale. Aceste două tabere principale sunt creionate repede, chiar dacă avem destule linii de subiect de urmărit.

Ash, în pragul orbirii, chinuit de dureri debilitante de cap, îţi stârneşte compasiune de la început, în ciuda faptului că e, în cea mai bună formă a sa, un ucigaş perfect. Îi strângi pumnii şi mai tare odată ce-şi ia un ucenic, pe Nico, un puştan ce încearcă să supravieţuiască într-o lume a războiului, sărăciei, foametei. De la antrenamentul în mănăstire, acesta ajunge brusc implicat în cea mai periculoasă călătorie a maestrului...
Nu vă voi povesti cum se derulează ostilităţile, pentru a nu vă strica plăcerea scenelor de acţiune. Voi spune doar că volumul nu se mărgineşte la ele, ci ne face să medităm asupra politicii, a istoriei, a mecanismelor puterii şi ale războiului, a concepţiilor morale şi religioase. Şi vă voi sfătui să aveţi răbdare în momentele lente de creionare a lumilor, personajelor, conflictelor, mentalităţilor. Pentru că, atunci când finalul vine ca o lovitură de ciocan, lăsând atâtea necunoscute, veţi dori să citiţi mai mult.


15 ianuarie 2015

Descoperiri muzicale


Spaţiul muzical german nu prea mi-e cunoscut, aşa că, mai ales graţie altora, tot mai descopăr câte ceva. De data asta, Blutengel, o formaţie interzisă celor fără simţul umorului şi o afinitate pentru stilul gotic. O primă propunere, cu sonoritate modernă:


Şi ceva cu notă simfonico-vampirică:

5 ianuarie 2015

Un început de an muzical



Ca să începem anul muzical, un top revizuit al coloanelor sonore preferate. Aşadar…

10.  Star Wars – Marşul imperial

9. Pulp fiction (Girl, You'll Be a Woman Soon)

8. Ultimul mohican

7. For a few dollars more (Ennio Morricone)

6.  Equilibrium

5. Nothing Hill (Bill Withers)



4. Piraţii din Caraibe

3. Tot Nothing Hill (Elvis Costello)

2. Jurnalele vampirilor (Plumb – Cut)

1. Gladiatorul

2 ianuarie 2015

Alt an, alte provocări…



Pauza s-a terminat, dragilor! 2015 aduce alte provocări…

30 decembrie 2014

La mulţi ani!



Tuturor prietenilor mei, şi nu numai, câteva urări pentru 2015:

Să gândiţi înţelept şi să acţionaţi uneori c-un grăunte de nebunie!

Să cunoaşteţi pasiunea autentică, a trupului, minţii şi sufletului deopotrivă!

Să iubiţi viaţa chiar şi când vă înghionteşte în coaste!

Să învăţaţi în fiecare zi ceva nou!

Să vă uitaţi în oglindă fără frică şi fără ruşine!

28 decembrie 2014

Suspendaţi într-o rază de soare



Zilele acestea am găsit, în fine, şi ceva timp pentru lectură. Şi am început cu un volum de povestiri primit chiar de la autor, Ben Ami. Suspendaţi într-o rază de soare, apărută la Editura Tracus Arte, e o lectură subţire doar ca număr de pagini, altfel încifrată, complexă, densă. Volumul grupează opt povestiri, unele deja cunoscute mie, altele care au constituit o surpriză. Nu e o lectură tipică de Crăciun, fiindcă tonul e destul de sumbru şi limbajul nu-i recomandat pudibonzilor. Invenţia lingvistică e la ea acasă, elemente fantastice precum pasărea Phoenix sau cel cu coarne (doar confundat cu un cerb!) se întâlnesc cu motive science fiction clasice, ca acela al contactului dintre civilizaţii sau al modificărilor genetice extreme. E un mix suprinzător, şocant chiar, căruia trebuie să-i cauţi cheia, în care acţiunea e uneori sacrificată pe altarul imaginii de impact sau al ideii.
Nu vă voi strica plăcerea lecturii tratând fiecare povestire în parte. Mă voi referi la preferata mea, Probabilitatea fiBANară. Ben Ami ne transportă în Godoma, locul unde Fiara s-a născut. Aici vin în excursie fibanarii, produsul unei civilizaţii altfel a echilibrului atins cu minim de efort, dar care se dezlănţuie inuman în Godoma. Şi Ben Ami nu e deloc sfios cu amănuntele acţiunilor strict instinctuale, de la plozii care se tăvălesc în noroi şi visează la viol, la femeile educate, modificate genetic, care se bat pentru friptura de maidanez, de la bolnavii incurabili care preferă autodafe-ul, la taţii care-şi prostituează copilele. Nimeni nu e pedepsit pentru ce se întâmplă aici, morţii şi dispăruţii sunt uitaţi după procesiunea care venerează Întunericul. Un final apocaliptic pândeşte din umbră, iar observatorul concluzionează că asta e soluţia fibanarilor la angoasa tuturor populaţiilor umane. De fapt, paralela cu omenirea există nu doar aici, ci e prezentă, într-un fel sau altul, şi în alte lumi născocite de Ben Ami, şi nu e deloc măgulitoare. Căci, aşa cum spune autorul în altă povestire, oamenii „se ghidează după orice altceva în afară de inteligenţă. Chiar orice altceva”.

22 decembrie 2014

Teaser: Vestitorii



Dragilor, am decis să vă ofer în avans un cadou de sărbători. Iată aşadar, în premieră, primul capitol al romanului Vestitorii, un proiect la care am reluat lucrul şi pe care sper să-l termin până în vara lui 2015.

Anunţul care avea să-mi schimbe viaţa era chiar în partea de jos a paginii, fără chenar, scris cu litere mai mărunte decât partea nasoală a unui contract de împrumut. Dacă nu m-aş fi aflat într-un moment de criză existenţială, nu aş fi ajuns să-l citesc. Dar, cu preavizul boţit încă în buzunar şi cu ziarul care nu-mi oferea alt loc de muncă pe masă, aveam cam tot atâta chef să termin lectura textului pentru prezentare cât să mănânc un şobolan viu. Până şi lacrimile de enervare, primele din ultimul cincinal, îmi secaseră cam de jumătate de oră, aşa că am silabisit neîncrezătoare cele câteva cuvinte de care parcă şi cerneala se speriase, fiindcă era mult mai ştearsă decât la restul rubricii „Diverse”. De cine vrei să scapi? Sună la... M-am scărpinat în creştet şi mi-am privit, prin peretele de sticlă al acvariului numit abuziv birou, colegii prinşi în rutina de final a zilei. Încă aşteptam ca unul dintre ei să-mi spună că tot ce mi se întâmplase de la amiază era doar un coşmar. Nimeni nu era însă atent la mine şi, în general, oamenii care mă înconjurau n-aveau timp de necazurile altora. Asudau prea tare, abia la mijlocul verii, ca să umple conturile firmei Deliu  şi Fiul, recent prăbuşită de pe locul întâi al pieţei publicitare tocmai dincolo de Top Zece. Ceea ce, pe o piaţă deja în scădere, însemna că lichidatorii simţeau mirosul sângelui nostru. Nu că într-o situaţie mult mai fericită, rechinilor pe care-i numeam colegi le-ar fi păsat prea mult de mine. Doar că azi, când pierdusem cel mai important client, nimeni nu se simţea în siguranţă. De fapt, oricine ar fi putut auzi glasul olimpian al lui Anton strigând că s-a lenevit, că face degeaba umbră pământului şi e următorul pe lista concedierilor. Iar un asemenea anunţ, indiferent că venea printr-un plic cu antetul patronului sau prin vocea directorului Anton, te pălea drept în moalele capului şi-ţi omora instantaneu destui neuroni cât să le simţi acut lipsa.
Deşi ceasul mă cam mustra, am recitit anunţul. Ce putea însemna? Prima interpretare care-mi venea în minte era simplă. Cineva se oferea să lichideze, la comandă, indezirabilii. În momentul ăla, aş fi numit propunerea, deşi evident ilegală, un adevărat serviciu public. Dar ce asasin îşi făcea reclamă la mica publicitate, lângă Gigel, meşterul bun la toate care raşcheta parchet cu scule profesionale? Mai lipsea doar să spună că lucrează cu materialul clientului! Ori, şi mai bine, să includă veşnic tânărul final „Mă deplasez”! Nu, trebuia să fie vorba despre o greşeală sau despre o glumă proastă. Iar eu ştiam pe cineva care-mi putea confirma asta. Am pus mâna pe telefon şi am găsit numărul Cezarei, fosta mea colegă de liceu. De peste un deceniu, lucra cu un entuziasm debordant la departamentul de Mica publicitate al cotidianului cu care cei mai mulţi ieşeni îşi înveleau borcanele de zacuscă. Şi, dacă ştia cineva tot ce mişca în ziarul acela, aceea era Cezara, cu gura ei bogată.
  Spune, nu te sfii! mi-a miorlăit în ureche Cezara. Azi sunt zâna ta cea bună. Ce-ţi doreşti se va îndeplini!
Mi-am ascuns fierea din voce. Nu voiam să devin următorul subiect de bârfă, nu încă.
  Măi fată, am exclamat, de unde găseşti loc în inima ta pentru atâta încredere în parşiva natură umană? Nu ştii că toţi suntem nişte animale? Dacă-mi doresc ceva profund imoral?
  Cu atât mai mult se va îndeplini, iubire! Chestiile imorale mă fac să mă trezesc în fiecare dimineaţă, alelalte-s plicticoase de mori şi tot îngraşă. Deci, cu ce te pot ajuta?
Mi-am scuturat capul, zăpăcită ca întotdeauna de debitul verbal al Cezarei.
  Am văzut un anunţ ciudat la voi, la Diverse, am zis. Voiam să ştiu dacă-i greşit sau dacă-i o păcăleală, cumva...
  Noi nu greşim niciodată, iubire! A greşi e omeneşte, iar noi suntem nişte hiene nemiloase.
  Credeam că doar reporterii au cuşti la zoo...
  Ha! Crezi că să butonezi anunţuri e uşor? Ia gândeşte-te numai la matrimoniale! Atâtea tentaţii într-o pagină...
M-am trezit că-mi permit primul surâs al zilei.
  Bună asta! am zis. Revenind la oile noastre, e chiar ultimul anunţ. Ciudat rău!
  Ia să deschid fiara... Tânăr cult, blond, cu ochi albaştri, romantic, ofer companie doamnelor generoase de orice vârstă. Ce-i ciudat la el? Apare în fiecare miercuri. E Nelu, vlăjganul ăla de lucrează cu jumătate de normă la Direcţia Sanitar Veterinară. Am auzit însă că n-are nici pe departe aşa o mandravelă! Da compensează prin entuziasm. Te interesează? Dacă vrei, îţi fac lipeala! E vecin cu mine. Îţi scot şi-o reducere, dacă-mi povesteşti totul dup-aia...
Mai că n-am scăpat receptorul la gândul că amica mea era dispusă să codoşească, doar ca să verifice o bârfă suculentă. Noroc că nu eram o demoazelă sfioasă! Altădată aş fi hohotit de m-aş fi scăpat pe mine la o asemenea propunere, dar concedierea îmi era prea proaspătă în minte.
  Nu, mă nebuno! am zis. Mă descurc perfect şi singură. Ziceam de ăla cu mulţi de 1 în număr. Care se oferă să ne scape de dăunători...
A urmat o pauză lungă.
  Care? Cu mulţi de unu? Eu n-am aşa ceva în baza de date. N-a fost plătit, nu se există, cum zice baba cu pătrunjelul!
  Femeie, uită-te-n ziar! Doar n-am halucinaţii...
Am auzit foşnetul paginilor şi apoi oftatul în tremolo al Cezarei.
  Ei, drăcia dracului! Nu ştiu cum a apărut minunea asta... N-am comandă pentru ea. Tre’ să le tăbăcesc fundurile fetelor. Iar au început să lucreze la mica ciupeală. Mama ei de viaţă! Auzi, dacă aflu ceva, te sun eu.
A închis cu bruscheţea-i obişnuită, lăsându-mă şi mai nedumerită. Am fixat tâmp ecranul pe care se înşirau propunerile cu actriţe pentru spotul la o cremă antirid scumpă în draci şi, evident, absolut ineficientă. Ideea era a celei mai tinere bombe blonde a echipei, un clişeu perfect despre-o babă adorată de-un retardat convins că-i Miss Univers. Da ce-i trebuia fătuţei cine ştie ce creativitate, dacă avea picioare lungi, un fund mai bombat ca o lubeniţă şi două piese frontale de excepţie care ameninţau să rupă orice top decent ar fi îmbrăcat? Nu că-n dulapul ei chiar existau multe haine de-astea...
  Ce faci, Ioană? am auzit deodată chiar în spatele meu glasul lui Anton. Crezi că următoarele două săptămâni sunt de chiul? Munceşti până-n ultima zi... Ce te-ai înţepenit în listă ca maidanezu într-un cur de hingher? Crezi c-aşteaptă cineva până-ţi plângi de milă?  
M-am întors la el, sperând că mai pot schimba ceva.
– Anton, am zis, privindu-l în ochi şi încercând să nu gesticulez a disperare, doar ştii şi tu că pierderea contului n-a fost vina mea, ci a Linei. Ea a aprobat textul final.
Anton a rânjit scurt.
– Unu!
Am încercat din nou.
– Eşti prea hârşâit ca să nu înţelegi că decizia de a mă concedia e greşită din toate punctele de vedere! Omul are dreptate să fie supărat, dar nu asta-i soluţia, ca firma să piardă un om valoros. Acum e important...
– Dragă, m-a întrerupt Anton, încep să pierd numărul tehnicilor de manipulare pe care le foloseşti. Nu zic, sunt ca la manual, dar nu-ţi merg! Ai să-ţi găseşti altceva, dacă eşti atât de bună.
Nu avusese tupeul să-mi dea chiar el preavizul, iar acum accentua parşiv acel atât. Asta m-a înfuriat chiar mai rău decât grijile pentru starea de sănătate a contului meu bancar.
  Nu dacă-mi legi de coadă tinicheaua unei desfaceri disciplinare a contractului! Aţi făcut o porcărie, Anton! Lina trebuia să plece, nu eu!
Anton s-a aplecat peste umărul meu, iar şoapta lui s-a amestecat cu un iz dulceag de odicolon ieftin.
– Lina şi-o trage cu cine trebuie, dulceaţă brunetă. Cum ai făcut şi tu.
– Cu tine! am şoptit.
– Şi n-am avut reclamaţii, dimpotrivă. Lina e mai tânără cu zece ani şi a ţintit mai sus. Bravoi ei! Şi patronii mai gândesc cu mădularul. Hai, nu mai pierde vremea şi sun-o pe Stela.
 A plecat fluierând, iar eu m-am trezit formând numărul. Nu al Stelei. Nici măcar nu ştiam ce să zic dacă-mi răspundea cineva, însă am auzit doar un mesaj înregistrat: „Aţi sunat la Van. Aveţi noroc! Azi, serviciile mele sunt gratuite. Apelul dumneavoastră a fost înregistrat şi veţi fi contactat în curând”. Vocea care rostea cuvintele era tânără şi caldă. A lăsat locul unei muzici săltăreţe, ca de desen animat, iar eu am închis, oscilând între nedumerire şi uşurare. Nu aflasem decât un nume, despre care aş fi putut jura că-i inventat. Nu prea mişunau olandezii prin Iaşi.
– Chiar ai să mă găseşti, amice? am murmurat şi mi-am închis telefonul.
M-am întrebat dacă fusesem foarte isteaţă ori foarte proastă folosindu-l. Mi-am răspuns că nu mă aşteptasem să aud vocea cuiva. Dar nu eram întru totul sinceră nici în privinţa asta, nici a interesului meu pur teoretic pentru dezlegarea enigmei.
Apariţia triumfală a blondei în camera de mare mi-a întrerupt autojustificările inepte. Am zărit-o pe fufă aruncându-mi priviri scurte, nehotărâte. Asta-mi mai lipsea, să stea de vorbă cu mine, eventual să-mi ceară sfaturi! Mi-o şi închipuiam bolmojind ceva despre experienţa mea impresionantă, despre geniul textelor mele şi inspiraţia mea formidabilă în materie de imagine, despre dorinţa ei de a-mi urma modelul. Cel mai rău era că-i înţelegeam perfect ambiţia, lipsa de scrupule, lejeritatea moravurilor. Nici eu nu eram uşă de biserică. Nu mai căutam demult marea şi unica dragoste, doar acceptam clipele de plăcere amestecată, uneori, cu un calcul rece. Legătura cu Anton, de fapt nişte partide foarte reuşite de amor chiar în biroul lui, adunase câte un pic din fiecare. Şi, chiar aşa mârlan cum era, Anton avea dreptate. Proastă fusesem eu dacă-mi închipuisem că tăvăleala cu el va schimba ceva! Toate cunoştinţele şi ideile pe care le aveam în plus faţă de blondină nu puteau concura cu foamea ei de afirmare, cu disponibilitatea de a face orice era necesar, dar mai ales cu acel chip obraznic de puştoaică. Ultimul lucru pe care-l voiam era ca ea să-l vadă pe Anton muştruluindu-mă încă o dată, aşa că mi-am înşfăcat poşeta şi m-am ridicat.
– Sper să-ţi stea în gât! am zis.
Felul cum s-a îmbujorat mi-a spus că înţelesese exact la ce mă refeream.
Tipul mă aştepta în staţia de autobuz. Era înalt, îşi purta părul creţ prins într-o coadă şi ochelarii cu ramă de-un albastru delicat erau aşezaţi cam jos pe nas. Avea un surâs plăcut, care îndemna la reciprocitate. I-am aproximat vârsta la vreo douăzeci şi şapte de ani, o presupunere care îndemna la alte operaţiuni matematice pe care mi le-am refuzat. Bărbatul se mişca dezinvolt, iar blugii gri şi tricoul albastru, cu un mozaic pe piept în care capul de mort stilizat şi trandafirul erau abia recognoscibile, arătau cumva elegant pe trupul acela lucrat exact cât trebuia. La brâu avea o borsetă de piele, mâinile şi le ţinea neglijent în buzunare. A venit direct la mine, încă surâzând.
  Ioana, nu? Sunt Van.
Am rămas fără replică şi am încercat să nu mă holbez la el ca la un dinozaur materializat în mijlocul oraşului. Deci Van chiar exista şi, după cât de iute mă depistase, avea la dispoziţie resurse la care eu una nici nu visam.
– A? am îngăimat.
  De ce te miri? m-a întrebat, surâzând. Am promis că te caut. Nu te supără să vorbim la pertu, nu?
  N-nu, de ce să mă supere?
  Bun! Te-ai convins deci că sunt om serios şi priceput. Şi, după cum spuneam, azi sunt doar la dispoziţia ta. Pe gratis! Va fi plăcerea mea absolută să-ţi fac un serviciu.
Începeam să-mi revin din şoc. Zău, pe gratis? Şi cineva uns cu toate alifiile publicităţii, ca mine, trebuia să creadă asta? Ce, eram retardată? Am rostit însă întrebarea cea mai importantă.
  Cum m-ai găsit?
  Secretele meseriei, a răspuns voios. Eu întreb cum reuşeşti să arăţi aşa fermecătoare?
Mi-am cenzurat reflexul de a-i mulţumi pentru un compliment cu atât mai apreciat într-o zi aşa de parşivă. Am alungat iute şi căldura interioară stârnită de surâsul lui. Sigur că da, îmi stârnea simpatia! Prima regulă pentru a obţine ceva. Cât timp eu teoretizam, Van continua însă vajnic asaltul.
  Mergem undeva să discutăm? Am venit cu maşina...
Cine era de fapt omul ăla? Nu arăta a mardeiaş, mai degrabă a intelectual rebel, amator de muzică rock şi de discuţii filozofice la o bere fină. Un alt gând m-a pălit ca o minge de tenis în faţă. Dacă ştia cine sunt, aflase şi unde locuiam. Şi cine ştie câte alte chestii intime! Să fi fost de fapt un şantajist? Ei bine, cu mine nu avea să-i meargă, oricare era tactica lui! Îndurasem destule şuturi în fund pentru o singură zi.
  Unde? am întrebat cu un calm de gheaţă.
A ridicat din umeri.
  Unde vrei, a spus. Departe de urechi indiscrete, presupun...
Curiozitatea, enervarea şi presimţirile rele s-au luptat în mintea mea timp de câteva secunde. Prima a învins.
  La mine acasă? am propus.
Ia să vedem, ştia unde stau? Van şi-a lărgit surâsul şi mi-a oferit galant braţul său.
  Desigur! În Piaţa Unirii, nu?
  Aha.
Ştia. Runda asta era a lui. Ciudat, dar propria înfrângere nu mă supăra deloc.
  Maşina neagră, a continuat Van.
Spunându-mi că sunt, fără îndoială, iresponsabilă, m-am îndreptat spre Mercedes. Van se mişca în acelaşi timp graţios şi alert, potrivindu-şi perfect paşii după ai mei. Tăcerea care se lăsase între noi era confortabilă, semăna cu liniştea dintre doi soţi care se cunoşteau perfect şi încă se îndrăgeau. Mă simţeam de parcă fusesem anesteziată parţial, înainte unei operaţii periculoase, dar inevitabile. Şi-mi plăcea să mă sprijin pe braţul lui. Eram din nou... dorită. Da, ăsta era cuvântul potrivit.
– Van e-un nume ciudat, am zis mai mult ca să sparg vraja. Cine eşti?
Ajunsesem la maşină. Van a descuiat Mercedesul, dar nu s-a tolănit pe scaunul şoferului, cum ar fi făcut Anton, ci mi-a deschis întâi larg portiera.
– Te rog!
În maşină mirosea a zambile, dar nu parfumul ăla sintetic al odorizantelor de duzină. Sezonul zambilelor trecuse însă, doar eram în toiul verii.
  Te-am întrebat ceva, am zis.
Am ocupat dezinvoltă locul mortului, pipăind totuşi tubul de spray cu piper din geantă. Van a chicotit şi a învârtit cheia în contact. Mercedesul a ţâşnit înainte, ca un armăsar focos ţinut prea multă vreme în frâu.
  Van e-un... nume de scenă, să-i spunem. Cred că-nţelegi nevoia confidenţialităţii, Ioana! Având în vedere serviciile pe care le ofer...
  Adică?
– Ei, hai! Ipocrizia nu-şi are rostul între noi. De altfel, totdeauna ai spus lucrurilor pe nume.
Vorbea de parcă mă cunoştea de-o viaţă. L-am studiat suspicioasă, ca pe un negustor care se lăuda că are produsul perfect. A rămas perfect relaxat. Pur şi simplu, îmi scăpa ceva în situaţia aia trăsnită. Dar ştiam să mă adaptez din mers la orice rahat.
  Nu-i nevoie să te dai mare! am mormăit.
– O, nici prin cap nu-mi trece una ca asta! Nu vreau să te simţi inconfortabil cu mine, Ioana. Ştii ceva? Pune-mi încă o întrebare şi am să-ţi răspund... ca la spovedanie.
– Una singură?
– Da. Deocamdată...
Era o alegere dificilă. Nu fiindcă nu ştiam ce vreau să aflu, ci din cauza efectului pe care l-ar fi putut avea interesul meu. Dar am riscat. În fond, ce aveam de pierdut?
– Chiar eşti... exterminator?
A început să râdă. Mi-am dat seama cu întârziere că-i ţineam isonul şi, astfel, eliberam măcar o parte din otrava pe care o adunasem.
– Hmmm..., a şoptit. Îmi plac femeile curajoase! Da, cred că-i o zi foarte bună pentru amândoi.
Ultimele cuvinte le-a spus pe un ton meditativ şi am crezut că, în ciuda promisiunii sale, avea să ocolească încă o dată răspunsul. Dar Van a tăcut numai cât a făcut virajul centru.
– Sunt un... distrugător. Dacă vrei neapărat să găseşti o definiţie. Îţi place să fii exactă, nu? Uneori însă, nici un cuvânt nu poate defini adevărul.
Mă omora cu loopingurile alea verbale! Am meditat puţin la sensul cuvântului pe care-l alesese. Suna ameninţător, dar şi exotic.
  Ce-nseamnă asta? Ce distrugi? Animale? Oameni?
Ultimul cuvânt l-am şoptit. Vun şi-a întors privirea spre mine şi mi s-a părut că ochii îi devin, pentru o fugară şi totuşi prea lungă clipă, aurii.
– O singură întrebare, ai uitat? Am ajuns. Urcăm şi-ţi explic totul. După tine, Ioana! a spus blând Van.
Încă o dată, am zărit sclipiri de miere în pupilele sale. De data asta însă, şi gustul ei mi-a ajuns pe buze. Am ieşit din maşină, respirând precipitat. Cerul se întunecase cu o viteză la fel de ciudată ca a deplasării noastre şi o picătură rece de ploaie mi-a aterizat pe obrazul drept. Undeva, încă în depărtare, tobele norilor au bubuit. 
  Da, semnele sunt bune, a spus Van.
  Termină! am şoptit şi am intrat în fugă în scara blocului.
Ce-i ceream, de fapt? Doar nu-l puteam învinui şi pentru că vremea se burzuluise? Van s-a ţinut, fără urmă de efort, după mine.
  Abia am început, mi-a murmurat la ureche atunci când am ajuns, gâfâind, la uşă. Şi tu ştii asta.
Aveam încă posibilitatea unei alegeri şi, bineînţeles, am făcut-o pe cea greşită. Am deschis uşa şi l-am lăsat să intre. Van a păşit sigur în casa mea, de parcă i se cuvenea mai mult ca mie să fie acolo. Fără să-i spun nimic, s-a îndreptat spre bucătărie. Siguranţa lui începea să devină enervantă, dar l-am urmărit în tăcere. A scos două căni din dulap. Una era preferata mea. Pe cealaltă n-o folosisem niciodată.
– A fost o zi grea, nu? a spus.
– Mda. Şi încă nu s-a terminat. Cred c-am înnebunit, să...
– Sfârşitul ei va fi ieşit din comun, m-a întrerupt.
– Tot nu mi-ai zis exact cu ce te ocupi. Ai promis...
  După ce ne vom bucura de o înghiţitură de ambrozie.
Ambrozie? A scos o sticlă din borsetă. Lichidul din ea parcă fusese îndoit cu cerneală. Am simţit, pentru a doua oară, mirosul zambilelor şi m-am dat înapoi.
– Nici prin cap nu-mi trece să-ncerc cine ştie ce...
Vocea mi s-a stins de la sine. Cumva, aveam sentimentul că lucrurile intrau pe făgaşul potrivit. Fără să-mi ia în seamă protestul, Van a umplut ambele căni până aproape de buză.
– N-ai auzit de ea? a zis şi mi-a făcut cu ochiul. Ei, hai! Băutura zeilor. Sau, pământeşte spus, un nectar de fructe. Nu te teme, n-am de gând să te otrăvesc ori să-ţi dau vreun drog al violului. Dar voiam să-ţi fac rău, găseam căi mai puţin complicate.
Replica lui m-a enervat la culme. Poate, fiindcă avea acelaşi ton condescendent pe care-l folosise Anton mai devreme.
– Nu mă tem!
Chiar aşa era.
– N-ai venit la mine ca să bem! am adăugat apăsat.
Van s-a oprit, cu cana în dreptul gurii, de parcă tocmai asta aştepta.
  Şi pentru ce am venit? a întrebat.
Chiar, pentru ce adusesem un necunoscut dubios, care vorbea în dodii, în bucătăria mea? Am răspuns fără să mă gândesc.
  Ca să-ţi spun un nume.
  Aşa-i!
  Ce-ai să-i faci?
  Ce-am promis.
  De ce nu poţi vorbi clar? am strigat. Nu vreau să...
Propriul glas mi-a sunat lipsit de forţă, mincinos. M-am oprit.
  Dar vorbesc clar! Nu-i vina mea dacă nu mă-nţelegi... Ţi-am spus, sunt un distrugător. Care-i numele, Ioana? N-are rost să tragi de timp. Viitorul se roteşte deja între noi, ca un uragan al posibilităţilor.
Un fulger a înflăcărat deodată norii, iar tunetul a vuit aproape în acelaşi timp cu acea impresionantă descărcare a mâniei cerului. Mi s-a părut că aud cai tropotind, dar strada, măturată de perdele de ploaie, era pustie. Ar fi trebuit să-i arăt uşa lui Van, să pun capăt farsei. Dar nu m-am putut convinge s-o fac. Nu eram însă pregătită nici să-mi dezvălui dorinţa. Am ales aşadar cea mai laşă soluţie, amânarea.
– Ce i se va întâmpla?
– Crezi că reformularea întrebării va aduce răspunsul? Of, femeile şi jocurile lor! Ce merită.
Nu ce voiam eu. Era o distincţie bulversantă, mai ales că habar n-aveam ce voiam.
– Crezi că nu ştiu deja numele, Ioana? Dar trebuie să-l rosteşti tu ca să-mi suflec mânecile. Spune-l şi ia o înghiţitură de nectar!
– Anton, am şoptit.
– Aşa-i! a chicotit şi a băut primul.
Ca vrăjită, i-am urmat exemplul. Am simţit gustul mierii, al laptelui şi al zmeurii, însoţite de imposibilul miros de zambile. Alunecând pe gâtlej, licoarea m-a făcut să mă înfior de plăcere. Într-adevăr, divină!
– Deschide şi savurează magia, am murmurat. Nectar-Ola,
– Respiră adânc! a spus Van.
De unde scosese lira? Nu puteai ascunde aşa ceva într-o borsetă, n-o puteai plia, ca pe-o umbrelă. Şi totuşi, era în mâna lui Van, aurie şi fierbinte ca un cuptor de pâine, iar degetele îi atingeau gingaş coardele, de parc-ar fi fost inima fiinţei iubite. Sunetele au picurat printre noi şi n-a mai fost nevoie să mă îndemne ca să iau încă o înghiţitură de nectar. Am oftat de satisfacţie şi m-am aşezat pe taburet. Ameţeam, şi a cui vină era? Prostia se plăteşte întotdeauna.
– Te-ai pierdut în lumea dincolo de adevăr, a spus rar Van, iar ochii i-au strălucit ca doi sori înainte de explozie. Te vei regăsi, sălbatică şi răzbunătoare, în miezul celeilalte.
Celeilalte? Ce aiureală era şi asta? Era nebun? Nu, eu eram că-l primisem în casa mea, că-l ascultam! Degetul mare şi arătătorul lui Van au mai ciupit o coardă şi un sunet ascuţit mi-a perforat parcă timpanele. Brusc, am fost sigură că m-a otrăvit.







Arhivă blog

For vampire lovers