9 octombrie 2014

TRANSFORMAREA: Cercul se închide

Ochii sângerii ai lui Volodea o străpungeau cu agonia lor, parcă şi mai cumplită decât a ei. Cristina înţelese în sfârşit cât de aprigă era dorinţa de răzbunare a lui Volodea şi capitulă în faţa ei.
– Fă ce vrei cu mine, şopti. O merit. Dar lasă-i în pace pe ceilalţi! Oamenii pe care i-am cunoscut n-au avut nici o legătură cu...
Volodea hohoti scurt, dar Cristina nu-l mai vedea. Se rostogolea de pe culmea unui munte, prinsă într-o mare de lavă fumegândă. Pielea îi ardea, carnea i se desprindea de pe oase, dar durerea n-o împiedica să-şi dea seama că nu Volodea făcea asta. O ultimă viziune. De ce acum? Nu mai vreau! La ce mai ajută? Luptă să se elibereze, dar valul era prea puternic pentru ea. Se izbi de stânci, zdrobindu-şi oasele, şi ieşi iarăşi la suprafaţă. Când credea că tortura nu va mai înceta vreodată, se trezi în mijlocul unei camere.
Un braţ vânjos scria pe perete litere cunoscute. Trupul căsăpit al Verei era acolo, cu ochii încă întregi. Ştiu deja cine-i asasinul. Lasă-mă-n pace! Vreau doar să se termine odată! Ultima literă fu trasată cu sângele Verei. Cuţitul era încă pe masă şi cineva râdea.
– Una s-a dus. Încă doi! auzi glasul popei. Eşti gata?

Glasul lui făcu pereţii să tremure şi tavanul să se curbeze spre ea. Încă o respiraţie dureroasă, şi podeaua se transformă într-un tobogan spre beznă. Împinsă de hohotele diavoleşti, Cristina alunecă prin întunericul viforos preţ de kilometri întregi. Mai rămăsese din ea doar un schelet, însă se luptă cu gheaţa, îşi înfipse oasele în ea ca să se oprească. Nu reuşi nici măcar să-şi încetinească goana, doar fu zguduită de noi şi noi dureri ale cărnii dispărute. Râsul popei îi lovea craniul ca un baros, rupea o bucată de os la fiecare încercare de-a ei zadarnică de a se elibera.
– Ajunge! strigă când simţi că-şi va pierde minţile. Te rog!
– Ajunge? ţipă în urechea ei Volodea. Nici n-am început... Stareţul avea dreptate! O femeie şi-un copil mi-au otrăvit viaţa. Am fost un nebun că l-am lăsat pe Alioşa să te păstreze. Dar m-am deşteptat în sfârşit!
Cristina văzu iarăşi hăurile ochilor lui şi se clătină. Nu mai avea putere nici să ţipe, nici să ceară îndurare. Se rugă să leşine înainte ca el să-şi înceapă răzbunarea, dar nu putu. De ce ai primi răspuns la rugăciuni? Meriţi să arzi în iad! Iar dacă există, chiar acolo ai să ajungi.
– Mărturiseşte-ţi păcatele, Cristina! o îndemnă răguşit Volodea. 
O lovi în pântece şi durerea pe care inelul o potolise reizbucni, scutură pereţii sufletului ei până căpătară consistenţa unor pânze de păianjen. Cristina vru să spună ceva, dar buzele se mişcară în van. Încercă din nou, dar nici un sunet nu se auzi. Era ca şi cum cumnatul ei i-ar fi retezat coardele vocale. Printre lacrimi, privi spre trupul nemişcat al lui Alex, cerând muţeşte ajutor. Volodea chicoti isteric.
– A murit, ai uitat? Nu te mai poate apăra! Nu ne mai poţi învrăjbi! Împreună, am fost puternici. I-ai luat minţile şi l-ai dus la pieire! Prostul de mine, credeam că te-am supus...
– Cu mine a fost fericit, murmură Cristina. Agaţă-te de asta! E tot ce ţi-a rămas. Amândoi am fost. I-ai hotărât viaţa prea multă vreme, avea nevoie de libertate! Îmi ceri să mă spovedesc? Şi tu ai destule păcate pentru care să dai socoteală!
Sfârşitul îi rânjea prin ochii lui Volodea. Chiar vrei să mori aşa? De mâna lui? Mai e o cale să i te împotriveşti. Ai făcut-o o dată, poţi să... Gândul de a se transforma lângă Alex, chiar dacă ochii lui n-o mai puteau vedea, o făcu să se cutremure. Să joace rolul monstrului era ca şi cum i-ar fi scuipat pe mormânt. Nu-i doar un rol. Asta eşti! N-a mai rămas nimic din vechea Cristina Man, din femeia de care s-a îndrăgostit Alex. Erai lumina care se împotrivea întunericului lui Volodea. Acum eşti doar cenuşă. E vremea să te împrăştii în vânt. Spune ultimele cuvinte!
– Câţi ai ucis, Volodea? şopti Cristina. Te-am văzut jucând rolul călăului! Alex era încă un copil, dar ştia că nu-i bine. Nu voia soarta asta... Blestemele stârnite de tine l-au ajuns pe el. Dacă vă despărţeaţi mai devreme, poate-ar fi trăit acum!
– Ştii care-a fost păcatul lui Alioşa? spuse Volodea, scuturând-o. Slăbiciunea! Mereu iertător cu duşmanii, mereu dornic să fie unul dintre cei mulţi şi neputincioşi... Să se despartă de mine, zici? Chiar crezi c-ar fi supravieţuit atât dacă nu eram eu să-i apăr spatele? Cadavrele presărate de mine i-au netezit drumul! Tu! Tu ai fost ghiuleaua care l-a tras la fund. Cum am greşit! Trebuia să-ţi frâng gâtul, chiar dacă m-ar fi urât pentru asta!
Braţul lui se destinse şi o aruncă în aer. Nu mai apucă să ţipe înainte să se izbească de perete. Dinţii îi clănţăniră şi simţi o durere ascuţită, de parcă lovitura îi rearanjase scheletul. Braţul drept îi ricoşă în geamul care se sparse într-o furtună de cioburi şi sângele izbucni, roşu ca vinul de împărtăşanie. Prelingându-se pe podea, Cristina îşi privi cu un calm bizar braţul rănit. A câta lovitură-i asta pe ziua de azi? Nu mai ştiu. Nu va fi şi ultima.
Piciorul lui Volodea se înfipse în umărul ei drept şi-şi auzi oasele pârâind. Se rostogoli într-o parte, doar din reflex şi încercă să se strecoare pe sub masă, dar Volodea o prinse de picioare şi-o trase înapoi. Degetele lui i se înfipseră în păr şi o târâră până la pat. Cuprinsă de ameţeală, Cristina îl văzu pe Karpov în spatele lui Volodea, palid şi imobil ca o statuie de ceară dintr-un muzeu al ororilor. Trupul lui Alex îi era de acelaşi ajutor. Cristina strânse din dinţi şi-şi ordonă să nu implore iertarea. Oricum, cuvintele rostite de ea n-ar fi contat. Închise ochii, dar un urlet de surpriză, mânie şi durere o împiedică să se piardă înăuntrul ei. Clipi de câteva ori până-l văzu pe Karpov lângă ea, cu o expresie pierdută. Volodea era ghemuit pe podea, inconştient.
Unghiile lui Karpov zgâriară pielea Cristinei în timp ce-i trăgea capul în sus. Surpriza o făcu să se împotrivească, dar Karpov parcă furase puterea cumnatului ei şi, după câteva secunde de agonie Cristina se trezi în genunchi.
– În sfârşit, e clipa! murmură rusul. Bucură-te cât poţi, Cristina... Ţi-am salvat viaţa.
Cristina se holbă el şi izbucni în râs. Întâmplările prin care trecea erau prea haotice ca să încerce măcar să le găsească o noimă, dar instinctul îi spunea că, încă o dată, căzuse din lac în puţ. Fără să-i mai dea atenţie, Karpov îl puse pe Volodea pe pat, alături de Alex şi prinse degetele fraţilor într-o ultimă atingere. Mişcările îi deveniseră sacadate şi trupul se gârbovise, iar Cristinei i se păru că, din spatele ochilor lui, o privea un necunoscut. Încercă să se ridice şi să pună capăt acelei scene sinistre, dar loviturile lui Volodea o costaseră prea scump. Gâfâind, rămase la picioarele patului, în vreme ce Karpov începu să presare o pulbere cenuşie pe podea.
– Ce faci, Jenia? şopti Cristina. Termină! Nu-i batjocori trupul!

O lacrimă de sânge se scurse pe obrazul stâng al rusului, dar nici măcar o silabă nu-i ieşi de pe buze. Parcă a surzit.
– Jenia, mă auzi? Trebuie să plecăm de aici! Când Volodea se va trezi, te va face să plăteşti scump fiindcă m-ai ajutat. Unde-i mama?
În fine, Karpov o învrednici cu o privire.
– Am de gând să-l trezesc! şopti. Când voi fi gata...
Gâtul o durea şi-l simţea ţeapăn, dar reuşi să se întoarcă spre pat. Întâlni privirea sticloasă a lui Volodea. Obrazul lui era la o palmă de ea şi Cristina izbucni în râs. Cine s-ar fi aşteptat la asta? Volodea, doborât de-o slugă! Numai că rusnacul s-a ţicnit de tot. O nouă tentativă de a se ridica îi aduse doar junghiuri în tot corpul. Hohotul îi stârni un nou val de durere şi Cristina îşi muşcă buzele, retezându-l. Nu-i rămase decât să se uite neputincioasă la Karpov cum completează cercul şi să rămână în interiorul lui.
Asta-i, zise Karpov. Momentul pe care l-am aşteptat atâta vreme a sosit!
Cristina încercă să-şi limpezească gândurile. Era rănită, Karpov îi salvase viaţa, dar nu catadicsea să o ridice de pe podea. Poate vrea să mă audă rugându-l.
– Jenia, murmură Cristina, ajută-mă să plec! Mă doare inima să-l las pe Alex aşa, dar trebuie s-o găsesc pe mama.
– Taci, Cristina! Martha e deocamdată în siguranţă. Un dar pentru tine... Am ajuns la ultimul act al piesei şi ai un rol în el. Aşteaptă-ţi replica!
Cristina crezuse că nu se mai poate speria, dar bucuria glacială din glasul rusului, întunericul fără margine din ochii lui îi făcură inima să tresalte. Karpov îşi descheie încet cămaşa, dezvelind pieptul flocos. La gât avea prinsă o punguţă de piele. Cristina îşi puse la lucru toţi muşchii, dar tot nu reuşi să se ridice. Ameţeala fu singura răsplată a eforturilor ei. Respirând sacadat, se prinse de stâlpul patului şi aşteptă ca imaginile obiectelor din jur să nu mai tremure. Când îşi reveni, Karpov era gol puşcă. Păşi spre pat, iar pustulele de pe pulpele lui o făcură pe Cristina să scheaune. Erau mai mici şi mai puţine decât la popă, dar Cristina ştia foarte bine ce însemnau.
– Eşti bolnav! spuse Cristina. Lasă-mă să te ajut! Te rog, să plecăm de aici! Unde-i mama?
Karpov îşi privi indiferent erupţia şi-şi duse un deget la buze. Încă o dată, îmi spune să tac. Ce-i cu el? Un cuţit curbat apăruse în mâna stângă a rusului, iar Cristina tresări. Din toate întâlnirile lor, ştia că e dreptaci.
– Ofranda celui ce-ţi caută ajutorul, murmură rusul.
Aparent total indiferent la durere, Karpov îşi trecu lama peste piept şi oţelul se murdări imediat de sânge. Purtând-o cu o graţie neglijentă, rusul se apropie, iar Cristina luptă cu imboldul de a se rostogoli sub pat. Dacă voia să-i facă rău, n-ar fi fost prea greu s-o scoată de acolo. Nu te va ataca. N-ar fi avut nici un rost să te salveze de Volodea. Ce spui? La nebuni, nimic n-are logică! Nu-şi luă privirea de la picătura purpurie ce tremura pe vârful lamei, dorindu-şi cu disperare să nu cadă pe pielea lui Alex sau a ei. Acum tu ai luat-o razna! Mai bine reaminteşte-i cum te-a ajutat.
– Vei fi răsplătit pentru ce-ai făcut, promit! spuse Cristina. Chiar dacă Alex nu mai e, omul care mi-a salvat viaţa o dată...
– O dată? întrebă Karpov. De atâtea ori a trebuit s-o fac... Ai un adevărat dar să intri în necazuri, muiere proastă!
Cristina îşi muşcă buzele ca să nu-i spună nimic. De atâtea ori? Nu contează, linişteşte-l!
 Ai nevoie de-un răgaz, murmură. Amândoi avem. Odihneşte-te! Pot aştepta...
– M-am odihnit destul! Cât am aşteptat, sperând şi deznădăjduind, o umbră mereu la cheremul altora! Dar acum mă voi elibera.

Cristina surâse liniştitor, căutând cu privirea o armă. Nu era nimic la îndemână, nici măcar un ciob.
– Dacă libertatea ţi-o doreşti, o vei avea! spuse. Dă-mi cuţitul şi pleacă! Mă descurc singură cu Volodea. Nimeni nu te va urmări, promit! Doar spune-mi...
Întinse palma spre el şi văzu că tremura. Rusul ţinea cuţitul pe lângă corp, braţul părea relaxat. N-ai să i-l poţi smulge! Nu trebuie să se ajungă la o confruntare. Vorbeşte-i calm! Convinge-l!  Te va asculta dacă găseşti cuvintele potrivite. Trebuie să intri în jocul lui... Haide, gândeşte! N-ar fi prima oară când te confrunţi cu un zărghit!
– Crezi că-mi poţi promite ceva? Că mai controlezi ce ţi se întâmplă? o întrebă rece Karpov.
– Nu, murmură Cristina. Ai dreptate! Spune-mi ce vrei să fac şi te voi asculta. Ştiu că ne doreşti doar binele. M-ai salvat de atâtea ori...
Karpov clătină a dojană din cap.
– Crezi că-s nebun şi încerci să te foloseşti de asta, spuse perfect calm.
– Nu, nu! strigă Cristina.
– Ba da! Nu-mi pasă, atâta vreme cât îţi joci rolul.
– Ce vrei?
– Toate la timpul lor! Ştii Tatăl nostru?
Întrebarea o lăsă cu gura căscată. Îşi scotoci prin minte, urmărindu-l cu coada ochiului pe Karpov cum scoate din punguţă un lanţ subţire şi-l prinde în jurul gâtului lui Volodea.
– Ştii Tatăl nostru? repetă rusul. 
– D-da.
– Spune-l întâi cum trebuie, apoi de-a-ndoaselea! O faci până-ţi zic să te opreşti!
– C-cum?
– Începe sau îţi va părea rău!
Ascultă-l! Nu eşti în stare să te lupţi nici c-o muscă. Până şi transformarea îi părea o variantă imposibilă. Începu să rostească rugăciunea, cu rusul la jumătate de metru de ea.
– Carnea laşului, murmură rusul.
La ultimul cuvânt, lama lui Karpov reteză dintr-o singură mişcare degetul mic de la mâna stângă a lui Alex. Pocnetul semănă cu cel al unei ramuri uscate rupte pentru a înteţi focul.
– De ce? ţipă Cristina. Nu, ticălosule!
– Continuă! îi porunci Karpov. Nu-mi încerca răbdarea! Îl fac bucăţi!
Cristina închise ochii, dar imaginea palmei mutilate a lui Alex era tot acolo, acoperind-o pe cea a trupului fără viaţă. Dacă rusul ar fi ameninţat că-i va face Marthei rău, poate ar fi găsit puterea să-l înfrunte. Pângărirea cadavrului lui Alex o transforma însă într-o marionetă în mâinile lui Karpov. Nu putea avea pe conştiinţă şi acea ultimă batjocură. Nu după ce chiar mâinile ei aduseseră sfârşitul lui Alex. Mâinile şi secretele...
– Tatăl nostru, şopti Cristina, care...
Începea să fie cuprinsă de nostalgie după momentele când fusese prizoniera Ordinului. Dureroasă şi umilitoare, tortura lui Hâncu avusese măcar noimă. Îngrozită, Cristina îl urmări pe Karpov cum aşază degetul retezat perpendicular pe pieptul lui Volodea.
– Osul călăului, spuse Karpov şi scoase din punguţă un fragment galben.
Bucata lipsă din schelet. Osul completă sinistra cruce. Când i se alăturară doi ochi, de-o parte şi de alta, Cristina simţi că i se surpă podeaua sub picioare. Nu pot fi ai Verei! Nu el a ucis-o!
– Ochii păzitoarei, şopti Karpov.
O strălucire vineţie umplu odaia şi Cristina o simţi intrând în fiecare ungher al minţii şi al sufletului ei. Avu nevoie de câteva clipe ca să înţeleagă că venea de la cercul de pulbere şi nici asta nu-i aduse uşurarea. Rusul surâdea misterios, dar Cristina avea impresia că e jupuită de vie.
– Ajută-mă, stăpâne! bolborosi Karpov. Ajută-mă să mă răzbun! Ajută-mă să mă leg!
 Flăcările se ridicară deodată, trosnind cu puterea unui incendiu de pădure. Un ritual! Nu contribui şi tu la toată nebunia asta! Nu cuteză însă o nouă împotrivire, şi nu doar fiindcă o credea inutilă. Era sigură că rusul s-ar fi ţinut de cuvânt şi l-ar fi mutilat în continuare pe Alex. Nu ştii că oricum n-o va face! Iar el e mort... Nu, ar fi prea mult! L-ai trădat de atâtea ori! Volodea urlă când flăcările ajunseră la înălţimea patului. Cristina fu izbită de un val de căldură, dar limbile vineţii n-o atinseră. Toate îl înconjurară pe Volodea, de parcă undeva în trupul lui era ascuns un magnet pentru foc.
– Aşa, trezeşte-te! strigă Karpov.
Volodea clipi şi privirea i se mută, încărcată de lacrimi de durere, de la Cristina la Karpov.
– Jenia? horcăi. C-ce... A-am să te...
– N-ai să mai faci nimic! Ţi-a sunat ceasul, lepădătură! spuse rece Karpov.

Cristina rămase nemişcată şi mută, cu mintea transformată într-un muşuroi de gânduri schiloade. Rusul îşi înfundă degetul în rana din piept şi desenă cu sângele său câte o cruce întoarsă pe fruntea lui Alex şi a lui Volodea. Măcar Alex nu mai vede asta. Volodea se zbătu frenetic, dar lanţul de la gâtul său, care împrumutase strălucirea focului, îl pironea de aşternut ca pe o gânganie în insectar. Cu un geamăt din rărunchi, îşi curbă trupul şi-şi scrâşni dinţii, iar în următorul minut, Cristina citi unul după altul semnele unei transformări duse doar până la jumătate. Aşa aş păţi şi eu, dac-aş încerca. Nu te poţi schimba în cercul magic. Ochii ei se întâlniră cu cele două găuri purpurii şi disperate de pe chipul lui Volodea şi amândoi pricepură în aceeaşi clipă că n-aveau scăpare. Volodea urlă cu glas gros, fără cuvinte.
– Mi-am ţinut promisiunea! hohoti Karpov.
Greaţa o potopi pe Cristina şi îşi scuipă fierea pe podea. Karpov nici nu se uită la ea, atenţia îi era monopolizată de spasmele tot mai slabe ale lui Volodea. 
– Opreşte-te, Jenia! imploră Cristina. E îngrozitor... De ce faci asta?
– Să nu-mi zici că ţi-e milă de monstrul ăsta! Când ţi-a oferit altceva decât lovituri, mângâieri perverse sau ameninţări deghizate în vorbe bune? 
Karpov avea dreptate, dar Cristina ar fi vrut să-i spună că nici el nu-i mai breaz. N-ar fi fost însă o replică înţeleaptă, aşa că tăcu. Rusul se lăsă în genunchi lângă trupul lui Volodea şi, bolborosind rapid, începu să-şi plimbe cuţitul peste obrajii şi buzele lui. Cristina îl ascultă o vreme, dar trebui să-şi recunoască înfrângerea. Nu înţelegea o iotă, nu era sigură nici măcar în ce limbă vorbea. Orologiul bătu miezul nopţii, iar cuţitul se ridică perfect vertical, între mâinile rusului.
– Pentru sânge, sânge, zise Karpov.
Jungherul tăie cu pricepere în pieptul lui Volodea. Sângele ţâşni, împroşcând pereţii, aşternutul şi feţele lor. Cercul pulsă purpuriu când Volodea gemu.
– Ai primit darurile mele, femeie cu pântecele gol, murmură Karpov. 
Cristina nu-l mai asculta, nu-i mai urmărea gesturile sacadate. Un singur gând rămăsese în mintea ei. Omul de care se temuse atât, pe care îl urâse şi care o făcuse să se dispreţuiască era mort. Ar fi trebuit să se bucure, dar nu putea. Până şi Volodea îi părea mai uşor de înţeles şi de iertat decât Karpov. 
– Dă-mi acum puterea! spuse răspicat rusul.
Geamurile explodară şi Cristina se lăsă la podea, apărându-şi capul de mitraliera cioburilor. Scăpă aproape nevătămată, dar gerul năprasnic îi deveni repede gâde. Nepăsător la forţa iernii aşa cum fusese la durere, rusul o prinse de umăr şi o ridică.
– Priveşte-l, Cristina! Neputincios, după secole în care a împărţit moarte. Bucură-te! E şi răzbunarea ta, croncăni Karpov. A mai rămas un singur pas.
Cristina nu cuteză să întrebe care era acela. Îşi scoase ciobul din dosul palmei şi-şi şterse sângele. Vrea să-l omor eu? Merită, ticălosul!
– Tu-l vei face pentru mine, spuse Karpov. Iar eu îţi voi schimba soarta.
Cristina râse obosit.
– Ce să mai schimbi? Ce-mi poţi oferi, ca să mă tenteze? Pruncul meu e mort. La fel şi omul pe care l-am iubit. Pe Volodea îl vei ucide oricum, iar pe mama am s-o găsesc, chiar şi dacă nu-mi zici unde-ai dus-o!
O spunea c-o siguranţă pe care n-o simţea.
– Te pot ajuta să n-ai nevoie de sânge, zise Karpov. Să nu-l mai pofteşti. Să-ţi fie greaţă când te gândeşti la el. Poate să uiţi că a fost o vreme când l-ai dorit. Să uiţi ce-ai făcut din cauza lui. Să începi o nouă viaţă.
Mintea Cristinei se opri la marginea prăpastiei. E oare posibil? Fără durere, fără remuşcări, fără amintirea dragostei... Rusul îi făcea singura promisiune pentru care şi-ar fi vândut sufletul diavolului. 
– Minţi! scânci Cristina.
– Nu! Eu un leac simplu, iar eu îl ştiu.
– N-ai cum... Eşti doar o slugă!
– Trupul ăsta e al unei slugi. Al celei mai puternice slugi pe care am întâlnit-o. Dar pe stăpânul ei l-am ales să-mi fie casă nouă. Am avut veacuri să încerc rezistenţa oamenilor şi o singură şansă să redevin ce-am fost. Mi-ai văzut cealaltă faţă la cimitir! Aminteşte-ţi!
Cristina plonjă în fântâna fără fund a ochilor lui, iar când se întoarse, ştia că nu i se năzărise nimic la mormântul Verei. Se cutremură. Adevărul era greu de acceptat, dar chiar şi în genunea lui licărea o speranţă. Făptura care intra în trupurile altora, chiar şi pentru puţină vreme, cunoştea secrete teribile. 
– Ce vrei? murmură.
– Un preţ mic, pentru ce-ţi pot dărui. Sărutul femeii sterpe va rupe blestemul. Sângele ei mă va lega de trupul lui Volodea pentru nemurire. O picătură, însă dată de bunăvoie. Recunoaşte, e răzbunarea perfectă!
Cristina îl privi scârbită. Avea dreptate, nu-i cerea mult.
– Ce zici, Cristina? întrebă Karpov. E doar un ceas când se poate face asta. Nu-l irosi! Atâţia oameni au murit pentru ca tu să ajungi aici. E timpul să-ţi plăteşti datoria.
– Despre ce vorbeşti?
– Ei, hai! Adam te-a ratat cu puşca şi a aruncat în cimitir cuţitul. Miliţianul ţi-a dat sângele lui. Fata a sărit în faţa trenului ca să treci neobservată. Am fost în toţi, le-am dat imboldul de care aveau nevoie.
– Ce eşti de fapt, un diavol? şopti Cristina. De ce mă chinui?
– Sunt o umbră, ţi-am spus. O umbră fără trup, legată de-un manuscris, care a jurat că se va elibera. Iar acum vrea mai mult. Dar pentru tine sunt un înger, Cristina. Îţi ofer moartea sau salvarea. Ai cuvântul meu!
– Alex, şopti Cristina. De ce nu l-ai oprit pe Volodea înainte?
– Ora nu poate fi aleasă, dar nu crezi că Alex ar vrea asta pentru tine? A murit cu numele tău pe buze... Aminteşte-ţi cum erai! Cum te-a văzut el...
Degetele lui însângerate se opriră pe gâtul Cristinei şi o aplecară spre leş. Palma lui Karpov se lipi de pieptul lui Alex. Buzele Cristinei atinseră buzele reci ale iubitului ei. Miroseau a cenuşă, nu a carne putredă.
– Vezi! şopti Karpov.
Fantomele a zeci de mângâieri o înconjurară. Se văzu pe sine nu cu ochii, ci cu inima îngheţată a logodnicului ei. Alex se îndrăgostise de o femeie stângace, aproape lipsită de cochetărie, după care bărbaţii nu întorceau capul pe stradă. Fusese de ajuns o privire şi tocmai lipsurile ei îl cuceriseră. Naturaleţea Cristinei, femeia căpăţânoasă, aprinsă, mereu dispusă să râdă de cei sus puşi, curioasă până la inconştienţă, tremurând înaintea primului sărut, dar curajoasă sub lama călăului. O iubise pentru toate, bune şi rele. Chiar şi când îl mâniase, şi-ar fi dat viaţa pentru ea. Dacă i-aş fi mărturisit prima greşeală, m-ar fi iertat! L-ar fi înfruntat pe Volodea şi, eliberat de el, ne-ar fi distrus toţi duşmanii. M-ar fi ajutat să lupt cu pofta de sânge omenesc şi, până câştigam bătălia, ar fi fugit cu mine departe de tentaţie. Dar a aflat totul doar în clipa morţii... Laşitatea mea ne-a pierdut pe amândoi. De ce am tăcut, asta mă-ntreba. Cristina trase aer în piept şi ascultă ceasul. Tot ce se întâmplase din ziua când îl cunoscuse pe Alex se derulă prin mintea ei în răgazul dintre un ticăit şi următorul. Deodată, ştiu că nu putea trăi mai departe cu gândul că un cuvânt de-al ei ar fi schimbat totul. Moartea ori uitarea erau singurele opţiuni.
– Prea bine, s-o facem! zise Cristina. Ce vrei întâi, sângele ori sărutul?
Karpov rânji larg şi-o trase spre el. Buzele lui se lipiră de ale ei, iar Cristina icni. Era ca şi cum s-ar fi sărutat cu un leş abia dezgropat. Podeaua tresări sub tălpile ei, dar Cristina nu se desprinse de Karpov. Auzi ceasul căzând de pe perete când limba lui îşi forţă drumul între dinţii ei. Era fetidă şi umedă, ca o moluscă în descompunere. Toată fiinţa ei îi striga să-l arunce cât colo, dar îi permise să-i exploreze gura ca un amant înflăcărat. Rusul îi apucă mâinile şi le puse pe umerii săi, iar Cristina acceptă şi asta. Camera se zguduia cu ei, iar Karpov îşi folosea limba ca pe un mădular întărit, violând-o iarăşi şi iarăşi. Acoperişul şi pereţii scârţâiau, bucăţi de tencuială se prăvăleau peste tot, însuşi pământul gemea răzvrătit, dar rusul nu se oprea. Deşi genunchii i se înmuiară, Cristina rămase prizonieră în veşnicia grotescă a sărutului lui, fără să caute o scăpare. Abia când Karpov se desprinse, Cristina căzu în genunchi şi se târî cât mai departe de el. În afara cercului, odaia se transformase într-un morman de lemne şi moloz. Prin acoperişul rupt se zăreau stelele, pereţii se prăbuşiseră pe trei sferturi, dar în ciuda dezastrului, nici un crâmpei din vilă nu-i atinsese. Forţa ritualului îi protejase.

– Acum sângele! şopti rusul. Trupul ăsta o fi rezistent, dar totul are o limită.
Pustulele... Fireşte! Părintele Andrei a fost tot o victimă, Dumnezeu să-l ierte! Nu era nebun. Altcineva l-a controlat. Clătină din cap, deloc speriată de gândul că trebuia să-şi împlinească şi cealaltă jumătate de promisiune. N-avea cum să fie mai rău decât ce îndurase într-un sărut.
– Şi promisiunea ta? întrebă Cristina.
– Trebuie doar să spun trei cuvinte. Şi le voi zice, după ce-ţi sorb sângele.
Atunci ia-l! murmură Cristina.
– Din palma ta, murmură Karpov. Dă-mi!
Încet, Cristina îşi crestă palma stângă cu unghia degetului mare. O singură picătură de sânge ieşi. E suficient. Nu se putea uita la rus şi nici la Alex, aşa că privi la Volodea. Văzu groază în ochii lui. Ei, cum îţi place? Amintirile veniră nechemate. Puterea întunericului creşte. Teme-te când se va pogorî! Căci Cel fără nume nu poate fi ucis decât de numele său. El e Cel fără nume! Pruncul nostru n-a fost niciodată blestemat.
Karpov se aplecă peste palma ei. Mirosul îngrozitor dispăruse, atingerea lui era mai aspră. Limba lui adună picătura de sânge şi, cu un ultim sfârâit, cercul dispăru.
– S-a săvârşit! urlă Karpov şi înălţă pumnii spre cer.
Trupul lui Karpov se prăbuşi, cel al lui Volodea se ridică încet. Cristina îl privi în tăcere. Deşi buzele lui Volodea surâdeau, ochii îi erau încă plini de teroare şi reproş. Cristina îşi reţinu cu greu strigătul. Pedeapsa umbrei era chiar mai cumplită decât crezuse. Pentru mii de ani, o parte din Volodea avea să dăinuie, prizonieră în propriul trup, la cheremul umbrei. Dar n-a fost o umbră, ci-un om care-a jurat răzbunare. Răspunsul i se dezvălui, cumplit de simplu, în vreme ce Volodea îşi tot atingea rânjind pielea de pe care dispăruse orice rană.
– Mi-ai promis ceva! şopti Cristina. Şi mama...
– Şi-am să mă ţin de cuvânt! Sunt un om de onoare. Maică-ta e-n drum spre casă La dracu, am să fac chiar mai mult decât îţi promisesem! E-un cont burduşit de care ştiau doar Volodea şi Alex. Uite numărul! spuse umbra-Volodea şi-i întinse o hârtie.
Clipa venise, dar Cristina şovăia. Răzbunarea nu mai părea atât de dulce. Deodată, ştiu că pentru cel care fusese umbră răzbunarea nu se terminase, ci abia începea.
– Gata! Pune-o palmă în dreptul inimii şi pe cealaltă la ochi! porunci Volodea, aşezându-şi degetele mari pe tâmplele ei.
Timpul nu mai avea răbdare. Cristina aşeză palma dreaptă pe inimă şi-şi închipui că era a lui Alex. L-a iubit pe Volodea. Era fratele lui, acum condanat la un supliciu fără sfârşit. Cristina se cutremură şi vru să alunge gândul, dar era înţepenit în mintea ei ca un vârf de săgeată într-un os. Se uită pentru ultima oară la Alex şi nici o justificare nu i se mai păru potrivită.
– O vorbă de rămas bun, zise. Doar pentru tine... Apoi, voi închide ochii.
Urechea lui se apropie de buzele ei.
– Ascult.
Din şovăiala Cristinei nu mai rămăsese nimic.
– Mori, Luca! Ăsta-i numele tău, ticălosule.
Bărbatul horcăi şi se îndoi ca un boxer izbit sub centură. Cristina nu încercă să se ferească din calea pumnului lui, dar lovitura fu fără vlagă şi abia-i şterse obrazul. Un păienjeniş cafeniu se desenă pe fruntea, pe nasul şi pe obrajii lui Luca. Ochii i se înnegriră şi se bulbucară, dar Cristina văzu şi o urmă de recunoştinţă în ei.
- Fii blestemată! bolborosi bărbatul, clătinându-se. Ai să arzi în focul...
– Nu mă tem de blestemul tău! şopti Cristina. O să ne-ntâlnim în iad...
Valuri de sânge violet îi ţâşniră lui Luca din nările care se crăpau. Limba i se umflă ca un piton, rupând colţurile buzelor şi smulgându-i dinţii. Pielea de pe faţă şi gât prinse a i se desprinde precum coaja unei prune stricate. Cu un muget de minotaur rănit, bărbatul căzu peste ea, strivind-o. Unghiile sale brăzdară covorul, iar ochii, prea mari pentru găvanele lor, se scurseră pe obrazul ei. Trupul lui tremură de câteva ori şi explodă într-o ploaie de puroi, sânge, carne şi os.

Cristina rămase nemişcată o vreme. Stelele îşi vedeau de drumul lor pe boltă şi ochii nimănui n-o fixau dincolo de ele. O singură cale vedea în faţa ei. Se ridică, fără să ia în seamă durerea, şi târî în grădină trupul lui Alex. Săpă o vreme cu palmele goale în pământul îngheţat. Amintirile umbrei, cele ale lui Volodea şi Karpov se stratificau în mintea ei. Alese din ele ce-i era de folos. Fără să mai verse o lacrimă, aşeză trupul lui Alex în groapă, îl sărută pe frunte pentru ultima oară. Scoase recipientul cu licoare din cutia prinsă de trunchiul unui brad secular şi închină în cinstea logodnicului ei, apoi lăsă sângele să curgă pe pământul îngheţat din jurul mormântului. Foamea nu-i mai trăgea sforile.
– Cercul s-a închis, murmură Cristina şi se întinse alături de Alex. îmi pare rău, dragul meu.
Mormântul era primitor, tot mai cald pe măsură ce Cristina rostea vorbe pe care nu le înţelegea, dar care-şi îndeplineau rostul. Bulgării se topeau într-o ploaie dulce, care-i acoperea pe amândoi. Legat cu sânge şi cu vrajă, pământul se închidea în jurul lor, iar undeva, departe, Martha tresărea, convinsă c-a uitat ceva important.
– Pe mine, mamă, şopti Cristina şi închise ochii.



5 octombrie 2014

De la Bookfest adunate

Ce-am mai văzut...


 



Ce n-am mai apucat să cumpăr...


Şi ce-am adus acasă...


2 octombrie 2014

TRANSFORMAREA: Salvatori şi victime

Cineva îi apăsa trupul şi îi sufla aer fierbinte în plămâni. Gura Cristinei se umplu de apă, iar mâini străine o întoarseră pe-o parte. Scuipă, tuşi şi iarăşi scuipă, fără să deschidă ochii. Trase aer în piept şi-i simţi dulceaţa. O pătură mirosind a tutun fu înfăşurată în jurul trupului ei învineţit de frig. Cristina clipi şi văzu puzderie de stele făcându-i cu ochiul. Plâng pentru mine... Dar nu stelele lăcrimau, ci ea. Când ridică din nou pleoapele, tot corpul îi luase foc de durere.
– Uită-te la mine! auzi o voce de bărbat. De ce-ai făcut asta? Nimeni nu trebuie să moară aşa!
O prinse de umeri şi o ridică uşor, o rezemă de pieptul lui, dar Cristina îi răspunse cu un urlet de durere. Îi văzu doar ochii, căprui şi parcă prea mari, gura strânsă dezaprobator. Junghiurile ce-i străbăteau fiecare părticică din trup erau prea îngrozitoare ca să-i răspundă. Se lăsă moale peste el şi înţelese că rana din pântece se redeschisese. Nu şi cea de mai jos, inelul a vindecat-o măcar pe aia. Dar răul a fost făcut oricum.  
– Alo, veniţi repede! îl auzi vorbind răguşit la telefon. O tentativă de sinucidere, lângă podul... Alo? Alo? I-am pierdut... Drăcia dracului, apa-i de vină! Rezistă, o să fie bine! Ne vor găsi după GPS.
Bărbatul avea voce aspră şi  mâini puternice, cu degete delicate. Îi pipăi încet rănile, vorbindu-i liniştitor. Cristina citea însă dincolo de cuvintele lui. O salvase prea târziu. Medicii nu te pot ajuta. Ştii ce trebuie să faci. Dar nu mai avea putere nici măcar pentru asta. Degetele ei se întinseră spre gâtul lui şi căzură neputincioase. Încercă să şoptească o întrebare, dar de pe buze îi ieşi doar o bulă de salivă.
– Şşşt! Păstrează-ţi forţele! Totul va fi bine! Trebuie să ai încredere în mine...
Niciodată! Niciodată n-o să mai fie ceva bine în viaţa mea. De ce m-ai mai trezit? Nu vreau să mai lupt. În jurul meu e doar un pustiu îngheţat. Ba nu! N-am să cred că Alex e mort până nu văd cu ochii mei!
Bărbatul îi frecă umerii, încercând s-o încălzească. Mirosul râului se aşezase pe el şi Cristina îşi dădu seama că sărise în apa ca s-o scape. Îşi riscase propria viaţă pentru o necunoscută, şi ea nu putea să simtă recunoştinţă. Nu putea să mai simtă nimic, în afară de o urmă de speranţă nebunească.
– Rămâi cu mine! strigă el, scuturând-o. N-ai să mori azi, auzi? Deschide ochii!
– N-nu, şopti Cristina. Alex...
O pală de vânt dănţuia nebuneşte în jurul lor. Bărbatul se încordă ca un resort şi se aplecă peste ea. Mirosul i se schimbase deodată – iz de pământ, nu de apă. Îşi sfâşie pielea şi prima picătură căzu drept pe buzele Cristinei. Trupul ei se contorsionă de parc-ar fi fost curentat.
– Bea! murmură bărbatul şi-şi lipi gâtul de buzele ei.
Vocea îi devenise mai joasă, mai duioasă. Căldura şi mireasma sângelui făcură trupul Cristinei să preia controlul. Întredeschise gura şi adună sângele cu limba. Deznădejdea şi foamea porniră un meci de box în mintea ei, dar sfârşitul era stabilit încă de la primul pumn. Colţii Cristinei prinseră marginile rănii şi o lărgiră. Bărbatul icni şi se cutremură, dar nu încercă să se desprindă.
– Ia tot! şopti.
Cristina muşcă. Sângele trecu, fierbinte şi gros, în gâtlej, dăruindu-i forţă. Aroma lui puternică îi acoperi orice gând şi Cristina îşi înfipse dinţii adânc, sfâşie ca un prădător. Degetele ei deveniră căngi în umerii salvatorului, deşi îl auzi întâi gemând, apoi ţipând de durere. Săpă în gâtul lui şi, una după alta, rănile trupului i se închiseră. În fine, Cristina se opri, dar degetele ei îl ţinură tot prizonier. Acum bărbatul era căzut în poala ei, alb ca un spectru, cu uniforma albastră udă de sânge. E miliţian. Îl vei ucide dacă mai sugi chiar şi-o picătură. Şi ce? Chiar el ţi-a cerut asta. Nici măcar nu ştii cum îl cheamă. Ce contează? Nu-l poţi lăsa în viaţă, ştii asta! Dac-ar povesti cuiva c-ai scăpat, ce i-ai făcut ca să supravieţuieşti... Nimeni nu-l va crede! Ordinul îl va crede, proasto! Te vor vâna ca pe-o fiară. Un frison îi scutură Cristinei umerii şi-şi dădu seama că percepea durerea lui. Îl privi şi se sperie de ce-i făcuse.
– Destul! murmură. Ştii ce trebuie!
Pistolul lui era la îndemână şi, ca prin minune, uscat. Îi trase piedica, i-l puse în mâna dreaptă şi-l lipi de gâtul lui. Un abur se ridică din gura miliţianului înainte să-i apese degetul pe trăgaci, dar ochii nu i se mai deschiseră. Pocnetul armei răsună înfundat, dar Cristina tot se aşteptă să audă sirenele a zeci de maşini gonind spre ea. Nimic. Înfiorată, Cristina împinse leşul şi se ridică. Făcuse o treabă bună: gâtul mortului era distrus. Se îndoia că şi cel mai bun legist avea să recunoască urmele muşcăturii. O crustă de gheaţă se forma deja în jurul gurii miliţianului.
– Mai e şi lipsa sângelui din trup, spuse Cristina. Medicii vor vedea că... Ambulanţa! Trebuie să pleci de aici până să vină!
Nu putea lua hainele lui, dar nici nu avea să ajungă prea departe în pielea goală. Mişcă-te! Le vei rezolva pe toate. Trăieşti. Se şterse pe buze cu podul palmei şi privi spre râu. Nu mai putea zări mănăstirea pe celălalt mal. Apa o dusese mai departe decât crezuse. Nu cunoştea topografia oraşului, dar avea o vagă idee unde se afla. I-o datora victimei sale. Mihail. Aşa îl chema. Ca prin somn, rostogoli cadavrul şi-l privi scufundându-se.
Ascultă pentru ultima oară zgomotele nopţii. Râul Moscova clipocea, de undeva de deasupra capului ei răzbătea tusea unor motoare.
– Şoseaua...
Scara era la doi paşi de ea şi, de la prima treaptă, Cristina ştiu că Mihail n-o mai folosise. Plonjase direct în apă, de pe marginea şoselei, riscând să-şi frângă gâtul pentru ea. Avea curaj nebun şi  forţă de taur ca să ajungă la mine... Păcat că mintea nu-l prea ajuta. Nu era cel mai potrivit epitaf, dar era singurul pe care i-l găsea. Cristina urcă treptele alunecoase în fugă şi zări luminile blocurilor chiar dincolo de mesteceni. Clipeau atrăgător, dar în spatele ferestrelor puteau fi alţi duşmani. Îşi potoli pasul şi privi pătratele galbene ale celui mai apropiat bloc. Oricine şi orice s-ar fi ascuns dincolo de perdelele vechi, nu avea de ales. Fiecare secundă petrecută în stradă era un risc uriaş. Nu putea fi văzută şi nici nu era gata să ucidă din nou. De ce nu? Doar fiindcă eşti sătulă? Traversă şoseaua şi se lipi de trunchiul unui mesteacăn.
Acorduri rebele, metalice veneau dintr-un apartament de la ultimul etaj, apoi o femeie râse ascuţit. Când muzica se opri, o voce de bărbat îi jură că era cea mai frumoasă din Moscova. Cristina tresări sub biciul amintirii. Alex! Nu-i mort, nu poate fi... Îmi va vorbi, mă va săruta din nou. Intră în prima scară şi se ghemui sub cutiile poştale. Mirosea a alcool şi becurile de la primele două etaje erau sparte. Cristina îşi trase sufletul şi încercă să facă un plan. Dacă nu l-ar fi atacat pe miliţian, ar fi putut cere ajutorul autorităţilor. Aşa, trebuia să se descurce singură.
În fine, urletul sirenelor umplea strada. În curând, locul avea să colcăie de maşini de Miliţie. Cristina studie lista de întreţinere, încercând să aleagă. Coincidenţa o făcu să tresară.
– Nu-i o coincidenţă! mormăi. Omul venea acasă când te-a văzut. Îl ispiteşti pe diavol!
În dreptul lui Mihail figura o singură persoană, despre care ştia că-i moartă. Nu credea că avea mai mult de câteva minute la dispoziţie, dar ar fi fost suficient ca să ia nişte haine şi ceva bani. Urcă scările şi-şi lipi urechea de uşă. Dinăuntru nu se auzeau zgomote. Cristina răsuflă adânc şi pipăi tocul uşii. Cheia de rezervă era acolo unde spuneau amintirile ultimelor ore ale mortului. În fine, pricepea ce simţise Volodea când îi băuse sângele.
– O alegere nefericită pentru un copoi, şopti şi deschide uşa.
Cristina se strecură în holul întunecat şi străin doar pe jumătate. Ascultă din nou şi, după treizeci de secunde, îşi îngădui să respire liniştită. Apucă o vestă de lână din cuier şi apăsă întrerupătorul prin ea. Neonul clipi şi o lumină slabă, albăstruie, îi dezvălui obiecte puţine. Sub cuier zări o pereche roasă la vârfuri de papuci de casă şi îşi strecură tălpile în ei. Erau cam cu două numere mai mari, dar îi dădeau senzaţia că nu-i chiar jefuitor de cadavre.
Deschise uşile de pe partea stângă a holului şi nimeri în bucătăria înghesuită ca un cavou. Un samovar trona în mijlocul mesei, lângă o ceaşcă goală şi o farfurie cu bomboane învelite în celofan verde. Cristina pipăi metalul. Era rece. Se întoarse pe hol şi încercă prima uşă din dreapta. Jumătate din dormitor era ocupat de patul acoperit cu o plapumă roşie. Un dulap, o masă joasă şi o oglindă prinsă pe perete completau mobilierul sărac. Pe masă erau aşezate trei fotografii alb-negru şi un ceas rotund. Cristina se duse drept la dulapul cu două uşi, le deschise larg şi începu să scotocească, oftând des. Nu erau doar haine bărbăteşti, ci şi prea mari. Voi înota în ele. Când îşi pierduse speranţa că va descoperi ceva pe măsura ei, sertarul de jos dezvălui câte ceva din garderoba unei adolescente. Miroseau a naftalină, dar Cristina nu-şi putea permite să fie mofturoasă. Aşeză pe pat o cămaşă verde, o pereche de blugi prespălaţi, tăiaţi la genunchi, o helancă roşie şi o flanea tărcată ca pielea unei zebre.
– Merge! murmură. Nu-i de parada modei, dar...
Cristina se privi în oglindă pentru prima oară de când plecase de la Iaşi. Apa Moscovei îi spălase sângele. Pe pântece avea o cicatrice încă roz, dar celelalte tăieturi, vânătăi şi julituri dispăruseră. Ridică talpa şi constată, fără urmă de surpriză, că era acoperită de piele proaspătă şi netedă. După o ezitare, îşi trecu palmele peste pubis şi îndrăzni o explorare înăuntrul lui, fără s-o încerce vreo durere.
– Totu-i bine, îşi şopti.
Dar femeia încruntată din oglindă nu părea deloc sigură de asta. Cristina se îmbrăcă în fugă, conştientă că timpul se scurge în defavoarea ei. Întinse cât putu o pereche din şosetele fără călcâi ale mortului, îşi puse cizmele lui de cauciuc şi adună toţi banii pe care-i găsi. Sentimentul că-şi încercase prea tare norocul o făcu să-şi încheie explorarea, deşi cele câteva bancnote abia ajungeau pentru două călătorii cu metroul.
Înainte să coboare scările, Cristina şterse cheia şi o aşeză la loc. Eventualele urme nu se aflau prea sus pe lista ei de priorităţi, însă îi rămăsese măcar un strop de prudenţă. Abia în stradă, îşi permise să răsufle uşurată. Porni spre stânga, folosind din nou amintirile miliţianului. La câteva minute distanţă era o staţie de metrou şi, cu toate că i-ar mai fi trebuit măcar un strat de haine, Cristina constată cu mulţumire că gerul nopţii rărise şi mai mult trecătorii. Rămase pe partea mai întunecată a trotuarului, cu pasul rapid, mintea căutând zadarnic un aliat şi sângele străin încă alergându-i prin vene.
Când luminile staţiei scăldară trotuarul, Cristina oscilă între nevoia de a o lua la fugă şi cea de a se confunda cu rămăşiţele întunericului. Prima era mai puternică, dar avea atâta stăpânire de sine cât să ştie că n-ar fi făcut decât să atragă o atenţie nedorită. Se opri şi se sili să-şi facă ordine în gânduri. Era deocamdată singură în faţa construcţiei salvate de la impresia de cutie de chibrituri doar de cele două coloane zvelte care încadrau uşa batantă. În garniturile subterane însă, avea să se afle sub ochii multora. Oare chipul ei apăruse la televizor? Pentru serviciile secrete ruse, era victimă sau asasin? Habar n-avea cum orchestrase Hâncu răpirea, ce indicii false lăsase pentru KGB. Ar fi trebuit să-l goleşti de sânge pe el, nu pe Mihail.
Reproşul o puse în mişcare. Pătrunse smucit în hol şi se apropie de ghişeu. Vânzătoarea nici nu se uită la ea când îi întinse banii, iar Cristina văzu în asta un semn bun. Poate dispariţia ei era încă trecută sub tăcere. În fond, era un eşec răsunător al serviciilor secrete. Strecură jetonul primit în fanta automatului şi trecu spre scara rulantă, iar nimeni nu strigă după ea. Treptele coborau lent spre peroane, mărginite de becuri verzi care pulsau ca inimile unor spiriduşi răuvoitori. Cristina contemplă cu îndoială drumul mişcător ce se pierdea în pântecele pământului. Doar câteva siluete erau împrăştiate pe scară şi nimeni nu se întoarse spre ea. Cristina păşi înainte, repetându-şi că moscoviţii aceia, nepăsători la apropierea monstrului în care se prefăcuse, n-aveau cum să perceapă ritmul frenetic al respiraţiei ei. Aşeză aparent nonşalant palma pe balustrada maronie şi lăsă treptele s-o îndepărteze de bulevard şi de locul crimei sale. La câţiva metri mai jos, o fetişcană cu căciulă albă de blană răsfoia o revistă, cu o indiferenţă perfectă. Mii de oameni ca ea treceau zilnic pe acolo. Nu era cazul să se piardă cu firea.
Cristina se apropia de peron când văzu omul în de-acum cunoscuta uniformă albastră. Rezemat de o coloană, miliţianul îi studia pe toţi cei ce treceau pe lângă el. Cristina îşi muşcă buzele ca să nu mârâie. Nu putea da înapoi, priveliştea unei femei isterice care escalada treptele în direcţia inversă mişcării lor sigur l-ar fi făcut pe cerber să-şi pună întrebări. Fusese o prostie să se bazeze numai pe noroc, pe speranţa că poza ei nu fusese dată tuturor purtătorilor de chipiu. Avea nevoie de o diversiune. Ce? Repede, gândeşte-te!  Mintea îi era însă la fel de roditoare ca un petic de deşert, iar timpul trecea repede. Privirea miliţianului se apropia de ea, iar Cristina nu-şi putea desprinde ochii de la pistolul lui. Era convinsă că încă o rană, chiar şi superficială, ar fi ucis-o. Nu mai găsea însă vreun strop de furie ori de foame care s-o îndemne să atace. Mai avea un metru până la peron când auzi ţipătul.
Erau în urletul acela destulă teroare cât pentru zece oameni, iar miliţianul se întoarse ca muşcat de şarpe. Alte ţipete urmară, glasuri de femei şi bărbaţi amestecate într-un cor care îi îngheţă sângele şi Cristinei. Era însă salvată. Miliţianul o luă la goană spre peronul din stânga, bolborosind ceva în staţia de emisie-recepţie. Cristina alunecă iute spre dreapta, pe pardoseala ca un şotron de marmură. Un tren opri chiar atunci, iar Cristina intră prima în vagon şi se ghemui pe banchetă, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Alţi moscoviţi veniră după ea şi Cristina ciuli urechile la discuţiile lor, sperând şi temându-se că va auzi numele ei ori pe cel al lui Alex.
– Ai văzut ce nenorocire? zise însă o femeie, undeva în spatele ei. Să sari aşa drept în faţa metroului... Cic-a lăsat pe peron doar o revistă. O fi fost bolnavă... Cred c-a tăiat-o în două. Doamne fereşte!
Să fi fost fata pe care o văzuse pe scări? Instinctul îi spunea că da, deşi n-ar fi zis nici într-o mie de ani că-şi va pune capăt zilelor. Dar Cristinei nu-i părea rău pentru ea, ci se desfăta cu întunericul tunelului. Până la următoarea staţie, îşi permise câteva momente de relaxare, fără să-şi schimbe totuşi poziţia. Apoi gândul o făcu să tremure. Doi necunoscuţi fuseseră gata să moară pentru ea. Pe oriunde trecea, nu aducea decât vărsare de sânge nevinovat. Poate că următoarea victimă era chiar lângă ea. Printre degete, îi studie pe ceilalţi călători. Un copilandru cu părul prins în şuviţe subţiri, atârnând din gluga cojocului ca nişte dâre de noroi, asculta muzică la căşti, pe bancheta de vizavi. Ochii verzi erau ceţoşi, piciorul stâng i se bâţâia. Nepăsătoare la agitaţia lui, două tinere se sărutau, lipite de uşa următoare, iar o femeie de vreo patruzeci de ani, cu trăsături mai degrabă bărbăteşti, se prefăcea că citeşte ziarul, dar le arunca priviri dezgustate. Într-un colţ, un moşneag dormita nepăsător. O vumpă cu haină de piele de-un albastru metalic şi fustă neagră, croită ca să dea gerului ofranda unor picioare slabe, aştepta lângă uşă. Dincolo de faţada de femeie fatală, Cristina ghici o oboseală dureroasă, la care ceva din ea rezonă. O fiinţă hâdă îşi făcuse culcuş adânc în amândouă, otrăvindu-le viaţa.
Cristina îşi  scutură capul, alungă imboldul de a-şi plânge de milă şi făcu iarăşi din ochi turul vagonului. Moşneagul nu se clintea, lesbienele se ţineau de mână în tăcere, cititoarea privea pierdută pe fereastră. Băietanul se lăsase pe spate şi se uita fix la fundul târfei. Vagonul începu să încetinească, iar Cristina realiză că tot n-avea vreun plan. Nu ştia nici măcar unde era capătul de linie. Oraşul îi redevenea străin, efectul sângelui se ştergea prea repede.
Capătul peronului izbucni în lumină, iar Cristina citi iute harta de pe perete. Un cerc marca nodul unde se întâlneau trei linii. Ar fi fost bine să coboare acolo. Puştanul se ridică odată cu ea, strecurându-şi telefonul în buzunar. Asta-i! Se postă în spatele lui, încă nesigură cum va proceda. Lesbienele se pregăteau să iasă pe cealaltă uşă. Cristina strânse din dinţi şi se concentră pe un punct din mijlocul cefei băiatului. Dacă-l ataca, nu putea să-l lase în viaţă. Chiar şi ucigându-l, le oferea un indiciu urmăritorilor săi. Şi ce scuză mai ai de data asta ca să verşi sânge? Că-i vrei telefonul? Nu mai e vorba despre supravieţuire. Oftă.    
Uşa se deschise şi Cristina păşi în urma puştanului. Câţiva bărbaţi cu ten măsliniu şi pomeţi ieşiţi în relief trecură pe lângă ea, aducând un vag miros de benzină. Cristina se încordă, dar caucazienii nu-i dădură atenţie. Când metroul hurui mai departe, ceva orăcăi în buzunarul băiatului şi Cristina intui că norocul îi era pe sfârşite.
– Und-eşti, bătrâne? zise puştanul. Am ajuns în staţie. Ţi-am adus. Cee? Hai, nu fi bulangiu!
Cristina încă nu avea în minte interlocutorul potrivit, dar decise să nu mai aştepte. Îşi  proiectă voinţa spre băiat, dorindu-şi să-l transforme în marionetă la fel de uşor cum o făcuse Volodea cu ea. Încă neîncrezătoare, îl văzu cum şovăie în mijlocul peronului şi cum se răsuceşte ca un somnambul. Se uitară unul în ochii altuia, dar privirea lui era goală. Cristina întinse mâna.
– Dă-mi-l! şopti.
Ceva i se răsuci în piept, dar nu slăbi cleştele din jurul minţii lui. Încet, palma puştanului se ridică spre ea. Cristina înhăţă telefonul şi îi dădu ultima poruncă.
– Urcă în vagon! Nu m-ai văzut niciodată! Telefonul l-ai pierdut.
Fără o vorbă, băiatul se repezi spre peron. Cristina aşteptă până-l văzu intrând în următoarea garnitură şi porni spre suprafaţă cu pas măsurat. Scările rulante erau mai aglomerate, dar Cristina ignoră mulţimea şi verifică telefonul. Era gata să se descarce, dar probabil mai rezista la un apel. Pe cine să sune? Doar o întrebare o despărţea de răspunsul dorit, însă pericolul la care se expunea rostind-o era uriaş. Cristina ieşi pe bulevard, trase în piept aerul îngheţat şi privi fără să vadă vitrinele scăldate în culori vii ale magazinelor de lux. Cu cât trăgea mai mult de timp, cu atât era mai rău. Formă numărul şi aşteptă. Poate nici n-o să răspundă. Nu ştie numărul ăsta.
– Da? auzi după doar două apeluri.
Nu era vocea la care sperase, dar nici una la care să nu se aştepte. Un frison zgâlţâi trupul Cristinei. Încă putea închide telefonul, se putea pierde în noapte. Erau şi alte feluri de a verifica vorbele lui Hâncu. Dacă aştepta până dimineaţă şi deschidea un ziar... Şi dacă Hâncu a minţit, iar tu l-ai părăsit pe Alex când mai putea fi salvat? Dacă e doar adormit sau leşinat şi astfel dovedeşti că nu-ţi pasă de agonia lui? L-ai mai privi în ochi după asta? Crezi că ar mai vrea să te vadă? De câte ori ai de gând să-l mai trădezi?
– Cristina sunt, zise tremurat.
Cuvintele i se lipeau de cerul gurii, ca nişte bomboane din melasă. Aşteptă un urlet de furie, dar glasul lui Volodea fu surprinzător de calm.
– Unde eşti?
Speranţa se zbătu dureros în sufletul Cristinei, un copil ieşind cu picioarele înainte. Volodea nu s-ar fi purtat aşa dacă şi-ar fi jelit fratele.
– Alex e bine? şopti. Ascultă, Ordinul a fost de vină! M-au răpit, mi-au făcut lucruri îngrozitoare... L-ai salvat pe Alex, nu-i aşa? Trebuie să-i cer iertare. Am încercat...
Hotărârea de a se destăinui îi aduse o linişte surprinzătoarea. Vremea secretelor trecuse.
– Unde eşti? repetă Volodea.
– Răspunde-mi, ticălosule!
Un bărbat întoarse capul spre ea şi Cristina îi surâse strâmb.
– Nu prin telefon! zise Volodea. Ai să-l vezi cu ochii tăi, ai să-i poţi spune totul. Te întreb ultima oară, unde eşti?
Cristina nu mai ezită. N-avea cum să-l convingă pe Volodea, glasul lui era la fel de neclintit ca pietrele de la Stonehenge. Căută un reper.
– Lângă... aaa... magazinul Orion. Am reuşit să fug, dar a trebuit... În fine, am aflat cine-i căpetenia şi am ucis-o. Ştiu unde-i sălaşul celor care-au mai rămas. Aşa, să vadă că şi tu ai secrete valoroase!
– Vine Jenia după tine. Stai acolo!
Telefonul ţiui şi se închise. Poate era însă mai bine aşa. O interesa un singur lucru şi, indirect, îl aflase. Vei vorbi cu Alex. E viu! Te va ierta. Volodea te ţine-n şah pentru ultima oară! Promisiunea îi sună chiar şi ei prosteşte. Dacă Alex se dezicea de ea, Volodea avea s-o rupă în bucăţi. Cristina expiră prelung şi-şi zise că intra în mâinile lui cu inima uşoară. Nimic nu putea fi mai rău decât ce îndurase în ultimele ore. Râsetele unei perechi de îndrăgostiţi îi atraseră pentru o clipă privirea de la faţada cărămizie a magazinului. Cuplul o depăşi, sărutându-se, iar Cristina se întrebă dacă fusese vreodată ca ei. Poate... Nu-mi aduc aminte. Ceasul de deasupra gurii de metro arăta că trecuseră doar zece minute. Ar fi vrut să caute un magazin cu televizoare în vitrină. Poate că ar fi prins ştirile, ar fi auzit ceva despre Alex, despre miliţian sau Hâncu. Dar i se ceruse să nu se clintească de acolo, iar veştile aveau să vină poate chiar mai devreme decât şi-ar fi dorit. Ce explicaţii va da Alex? Nu-i vorba doar de ziarişti... Serviciile secrete nu vor lăsa nici o piatră neîntoarsă. Din câte ştiu ei, ţinta atacului putea fi chiar preşedintele rus. Iar răspunsurile la întrebările lor ar fi foarte incomode nu doar pentru Alex.
Cristina simţi că-i îngheaţă inima. Îl ucisese pe Hâncu, fără a încerca să afle cât mai multe despre el şi ciracii săi. Nu putea oferi răspunsul care să prevină alte atacuri. Ordinul avusese la dispoziţie sute de ani ca să-şi perfecţioneze metodele. Pe lângă rugăciuni şi descântece, monahii puteau beneficia de toate avantajele tehnologiei moderne. N-avusese când să-l interogheze, era drept, dar dacă i-ar fi băut sângele după aceea, ar fi aflat... Sânge de hoit! Ai putea ajunge chiar atât de jos? Cristina îşi rumegă în tăcere furia şi neputinţa, în vreme ce şuvoiul străzii curgea în jurul ei şi minutele treceau.
Cu colţul ochiului, Cristina zări în fine o maşină neagră rulând spre ea.
– Karpov!
De ce era aşa de sigură? Încercă să desluşească o a doua siluetă lângă şofer ori pe bancheta din spate, dar geamurile erau prea întunecate şi ca să vadă bine chipul slugii. Oricum, nu greşea. Mercedesul opri şi Cristina înghiţi în sec înainte să deschidă portiera.
– În fine!
Constată imediat că Volodea nu era în maşină. Karpov îi aruncă o privire inexpresivă şi apăsă pe acceleraţie. Avea o vânătaie mare pe obrazul drept.
– Cum se simte Alex? întrebă Cristina.
Din nou, Karpov n-o învrednici cu un răspuns.
– Ascultă, nu fă pe nebunul! Am avut o zi îngrozitoare şi, în clipa asta, te-aş putea rupe în două!
Cuvintelor ei le lipsea însă forţa de altădată.
– Stăpânul Volodea îţi va spune tot, răspunse Karpov.
Cristina strânse pumnii, copleşită de dorinţa de a-l lovi pe slugoi drept în obrazul teafăr. Nu-i o idee bună, nu când ticălosul e la volan. Şi de ce să te răzbuni pe el? Face doar ce i-a spus Volodea.
– Unde mergem? Măcar asta spune-mi, sunt sătulă până peste cap de şarade!
Karpov ridică din umeri şi Cristina mârâi.
– La vilă, zise după o pauză Karpov. Nu cunoşti oraşul, kiska, degeaba-ţi spun unde e!
Asta aşa-i. Linişteşte-te! Nu foloseşte la nimic să-ţi consumi energia cu el. Păstreaz-o pentru stăpânii lui. Deodată, realiză că trebuia să-i împărtăşească lui Alex nu doar ce-i făcuse Volodea, ce îndurase de la Hâncu, ci şi pierderea copilului. Nu era vinovată pentru asta, dar aşa se simţea.  
– Bine, murmură şi se întinse spre radio.
Se auzi doar zgomotul paraziţilor. Muşcându-şi buzele, Cristina schimbă frecvenţa, dar toate posturile păreau să-şi fi încetat emisia în acelaşi timp.
– Degeaba te chinui, e stricat, spuse rece Karpov.
– La dracu! Ce rablă de maşină-i şi asta?
Karpov se cufundă iarăşi în tăcere, iar Cristinei nu-i rămase decât să privească pe fereastră. Din goana maşinii, oamenii păreau fantome ieşite la plimbare, iar statuile de muncitori şi colhoznice căpătau o viaţă înşelătoare. Bisericile cu zvelte cupole aurite se învecinau cu clădiri greoaie, purtând amprenta opulenţei populare a ultimului secol. În maşină era cald şi somnul începea să-i dea târcoale Cristinei. Îşi pişcă uşor obrajii şi-şi porunci să nu cedeze moleşelii. Ar fi trebuit să folosească răgazul pentru a recapitula şirul auritor de evenimente declanşat de sosirea lor la Moscova. Parc-ar fi trecut de atunci nu o zi, ci o lună. Începea să şovăie. Gândul de a-i mărturisi lui Alex ce făcuse era un supliciu comparabil cu cel orchestrat de Ordin. Nu uitase de jurământul fraţilor. A trebuit s-o fac. Aşa am supravieţuit. Un junghi ascuţit îi trecu prin piept şi geamătul ieşi de pe buze, nestingherit de promisiunea că-şi va ţine cumpătul până la destinaţie. Greaţa îi dădea din nou târcoale.
– N-ai nişte apă? îl întrebă pe Karpov.
Fără să-şi ia ochii de la şosea, rusul făcu un gest vag spre torpedo.
– Suc, mormăi. Dacă-ţi mai place...
Ceva din glasul lui o puse în gardă şi examină atentă sticla. Capacul părea neatins, iar dorinţa tot mai puternică de a-şi uda buzele o convinse să ia prima înghiţitură. Sucul era acrişor şi-i potoli spasmele. Bău din nou şi nu se întâmplă nimic rău. Maşina coti de pe şosea pe o alee mărginită de brazi falnici, iar Cristina se relaxă. Se apropiau de vilă.
O văzu după zece minute, o clădire dreptunghiulară, cu pereţii albi ca rochia unei mirese.
– Am ajuns, spuse Karpov.
Mercedesul se opri, iar Cristina îşi simţi trupul aproape de paralizie. Nu crezuse că va fi atât de greu să coboare din maşină. Doar rictusul batjocoritor al şoferului o urni. Cu paşi mici, străbătu distanţa până la vilă. Îşi apropie degetele de clanţă şi le trase imediat înapoi. Era în tabăra învingătorilor ori a învinşilor? Uşa se deschise şi-l văzu pe Volodea, cu mâinile încrucişate pe piept şi chipul parcă cioplit. Susţinu privirea lui şi încercă să pară că ştie ce face. Bănuia că el vedea că se hrănise.
– Cristina, intră! zise Volodea. Doar nu te temi de mine?
– Nu. De ce m-aş teme? Nu mi-ai făcut niciodată nimic rău...
Se strecură pe lângă el, fără să mai aştepte altă invitaţie. Să-l înfrunte nu-i mai aducea satisfacţie. Fusese doar un moft de copil îmbufnat.
– Drept înainte, şopti Volodea în urechea ei. Cred că unele lucruri o să-ţi pară cunoscute...
Deşi o prevenise, şocul nu fu mai mic. Biroul în care intrară semăna izbitor cu cel al lui Kim, de la covor la culoarea şi aranjamentul mobilierului, iar Cristina nu putu să nu se întrebe ce însemna asta. Alex nu ştia. Niciodată nu l-ar fi lăsat să mă chinuie aşa! E un semn pentru ce mă aşteaptă? Vinovăţia îi făcu gura pungă. Vorbea despre Alex la trecut, de parcă ar fi alungat-o deja. Îşi muşcă buzele şi se aşeză. Trebuia să aibă răbdare.
– Amintirile mă chinuiesc, amintirile mă răscolesc, fredonă Volodea, lăsându-se pe marginea biroului.
Cristina îi răspunse doar cu o privire urâtă. Adunase în ultimele ore destule alte amintiri îngrozitoare cât să nu se lase doborâtă de acea mizanscenă. Iar dacă Volodea mai putea să cânte, Alex era în deplină siguranţă.
– Pentru cineva torturat, arăţi înfloritor, Cristina, spuse Volodea.
Crede că mint? Că sunt pe-o mână cu Ordinul? Doar nu-i aşa de orb!
– Nu te lăsa înşelat de aparenţe! ripostă Cristina. Aş fi murit fără inelul lăsat de ohraniţe! Dar n-am putut salva şi...
Se opri abrupt. Mărturisirea aceea era pentru Alex, dar spusese deja prea multe. Tresărirea lui Volodea îi dovedi că făcuse o greşeală capitală. Ochii lui se înfipseră într-ai ei şi Cristina simţi degete străine scotocindu-i prin pântece. Atingerea închipuită fu mai dureroasă decât una adevărată.
– L-ai pierdut! ridică glasul Volodea. Cum de te-a ales tocmai pe tine, femeie? N-ai fost în stare decât să-ţi deschizi picioarele pentru oricine...
Fără să-şi anticipeze gestul, Cristina se ridică şi-l pălmui cu toată puterea. Degetele ei îi lăsară o urmă roşie pe obrazul drept.
– Să nu-ndrăzneşti! Nu ştii prin ce-am trecut! Ce-am făcut ca să mă întorc!
Mârâind, Volodea îi prinse braţul ridicat pentru o nouă lovitură.
– Crezi că-i un moment bun să mă provoci? Ţi-ai pierdut singurul atu!
Cristina se împinse în el cu toată forţa, dar nu reuşi să-i scape. Strânsoarea lui ameninţa să-i rupă oasele. E mai vânjos decât tine. De sute de ani, se ospătează doar cu sânge de om. Renunţă să se mai zbată şi-l fixă rece.
– Gata, lasă-mă! M-am liniştit. Unde-i Alex? Vreau să-l văd!
– Ai să-l vezi când îmi vei da toate răspunsurile.
– Nu aşa ne-am înţeles! Lui îi voi spune tot. Chiar şi ce mi-ai făcut.
Rânjetul lui Volodea o sperie. Să fi fost viaţa lui Alex încă în primejdie?
– Crezi că te poţi târgui cu mine? Ai câlţi în loc de creier?
Cristina îşi înfrână pornirea de a-i arunca în faţă toate înjurăturile pe care le ştia. Nu, nu credea că ar fi reuşit să-i clintească hotărârea prin argumente sau prin forţă.
– Măcar spune-mi că-i bine, scânci. Trebuie să ştiu!
Volodea o prinse de umeri şi o aşeză pe scaun.
– Tu nu trebuie să ştii nimic! Ce-i cu inelul ăla? Arată-mi-l!
– Nu-l mai am. S-a... topit. S-a consumat tămăduindu-mă. Nu ştiu cine l-a făcut sau dacă mai există altele. Mi l-a adus un motan mort. Odorica l-a trimis...
– Un motan mort, repetă alb Volodea. Chiar crezi c-o să-ţi meargă trucurile astea?
– Nu-i un truc, aşa s-a întâmplat! Nu mai am nimic ce l-ar putea ajuta pe Alex. Poate doar sângele meu. Te rog, lasă-mă să-l văd! După aceea, am să fac orice vrei, am să-ţi spun tot ce ştiu... Doar un minut, nu mai mult! Trebuie să-ţi dai seama că spun adevărul!
Volodea se ridică şi începu să măsoare încăperea, iar Cristina aşteptă, cu inima bubuind.
– Bine, zise în fine Volodea. Urmează-mă!
Karpov deschise uşa şi se postă în spatele Cristinei. În şir indian, intrară în încăperea de vizavi. Era un dormitor sărac în mobilă, dar cu pereţii acoperiţi de tablouri. Geamul întredeschis lăsa să pătrundă respiraţia iernii, dar nu frigul îi tăie picioarele Cristinei. Întins pe patul acoperit de o cuvertură neagră, trupul cenuşiu, nemişcat şi gol aproape nici nu i se părea cunoscut.
– O, nu! horcăi Cristina şi căzu în genunchi. Nu se poate... Doamne, ce-am făcut!
Nu se putea uita la Alex. Întoarse capul, dar unghiile lui Volodea săpară în gâtul ei şi-o siliră să-şi schimbe poziţia.
– Mi-ai spus că voi vorbi cu el, scânci Cristina. Că trăieşte...
– Nu! Am promis că-l vei vedea şi-i vei spune totul. Nu şi că-ţi va răspunde.
– Mincinosule!
– Priveşte-l! Spuneai că-l iubeşti! Alioşa era topit după tine, iar eu am fost destul de prost cât să-l ascult. Ar fi trebuit să ştiu cum sunt femeile. Nişte cârpe! Aduc doar durere şi moarte... Am să te rup în bucăţi şi-am să te ascult urlând. Dar întâi ai să-mi mărturiseşti totul.
– N-am vrut, n-am ştiut... Hâncu m-a păcălit, el era căpetenia Ordinului. L-am ucis, dar... Eşti sigur că Alex nu poate fi salvat? Ai încercat să-i dai...
Volodea o pălmui scurt.
– Chiar crezi că n-am făcut totul ca să-mi salvez fratele? Sângele nu l-a mai putut ajuta. Nici al celor de la spital, nici al meu. Am încercat! Ce i-ai făcut?
– Nu ştiu. Poţi să mă chinui cât vrei, nu ştiu! A fost buchetul de trandafiri al lui Hâncu. Dac-aş fi bănuit...
– Nu ştii? O să ceri îndurare până-ţi vei pierde glasul. Iar când va veni răsăritul, am să pun capul tău la picioarele lui Alioşa. Înainte de asta însă, ai s-o vezi pe maică-ta murind.
– Ce? Mama? Cum... Unde-i?

– Doar nu credeai c-o să lipsească de la nuntă? Îi voi distruge pe toţi cei care au însemnat vreodată ceva pentru tine, Cristina. 

Arhivă blog

For vampire lovers