24 iulie 2014

TRANSFORMAREA: Purpuriu pe alb (1)

Şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării intrase în a treia oră, iar Cristina ajunsese să-şi privească ceasul din cinci în cinci minute. Discuţia pe marginea Strategiei de salvare naţională era doar o formalitate, la fel ca şi votul de a doua zi al camerelor reunite. Pachetul stufos de legi nu putea fi nici măcar citit într-o săptămână, darămite aprofundat cât să se facă schimbări. Premierul îl primise cu doar o zi înainte de la Alex, însă îl susţinea cu aceeaşi fervoare cu care ar fi predicat un misionar Biblia canibalilor flămânzi. Deşi cunoştea prea bine cauza acelui entuziasm, Cristina găsise spectacolul întâi dezgustător, apoi pur şi simplu plicticos. Îi era tot mai greu să nu caşte, în vreme ce George Mureşan prezenta reforma sistemului administrativ cu un surâs atât de larg, că ameninţa să-i rupă buzele.
Mai rău era că glasul lui avântat nu o lăsa pe Cristina să-şi continue deducţiile privind subiectul care o interesa cu adevărat – Adam. De când Alex îi pronunţase numele, se întrebase de zeci de ori cum de nu se implicase mai mult în căutarea lui. Îi trasase o sarcină lui Marian şi nici măcar nu se mai interesase de progresele lui, de parc-ar fi vorbit despre găsirea unei perechi de ciorapi rătăcite, nu a unui apropiat. Iar în cea de a doua oră de vorbărie îşi recunoscu motivele. Nu-şi dorea cu adevărat să-l găsească pe Adam, şi nu fiindcă se temea de ce i-ar fi putut face fraţii, ci de ce ştia el despre ea. Oftă şi se uită pe furiş spre logodnicul ei. Îi reproşase mai demult orbirea faţă de ce se întâmpla în jurul lui, dar de data asta o găsea salvatoare. 
Alex nu-i întoarse privirea. Asculta discursul premierului cu o mină interesată, de parcă ar fi auzit pentru prima oară măsurile pe care chiar el le concepuse. Era un maestru desăvârşit al prefăcătoriei. Doar el? Cea mai periculoasă orbire e cea care se manifestă când te priveşti în oglindă. Până la urmă, nu doar tu te legi pe viaţă de alt om decât cel pe care l-ai îndrăgit. Nu era un gând prea comod, dar timpul autoînvinovăţirii era pierdut încă de la primul pahar de licoare. Cristina scutură uşor din cap şi se sili să asculte ce spunea premierul.
– După cum se precizează la pagina 2.045, perora neobosit Mureşan, vor fi interzise afacerile statului cu firmele controlate de demnitari sau funcţionari din aparatul propriu, dar şi de familiile acestora. Averile lor vor fi controlate cu stricteţe, pentru a se stabili dacă au fost obţinute pe căi licite. Toţi cei care lucrează pentru stat vor fi obligaţi să depună anual declaraţii de avere şi de interese, care vor fi făcute publice. Nu vor fi menţionate în acestea doar salariile, ci şi conturile bancare, maşinile, proprietăţile imobiliare, bijuteriile, iahturile, blănurile, obiectele de artă şi altele, toate cuprinse în lista de la anexa 1. Se va proceda la confiscarea întregii averi a celor care nu au putut justifica provenienţa unei părţi din ea, iar sumele astfel obţinute vor constitui venituri la bugetul statului. Funcţionarii a căror activitate va duce la descoperirea corupţilor vor încasa un procent din suma confiscată.
Cristina începu să deseneze gratii pe blocnotesul pe care-l ţinea în braţe.
– Consider o măsură foarte bună, interveni Alex, modificarea Codului penal. Majorarea pedepselor pentru infracţiunile de corupţie şi cele conexe se înscrie perfect în această politică de descurajare a hoţiei din banul public. Limita maximă pentru luare de mită şi trafic de influenţă, spre exemplu, va fi de 15 ani de închisoare.
Un cor de aprobări îi răspunse lui Alex, în timp ce premierul se îmbujora ca o fetişcană ce asculta primul compliment. N-o să mai avem loc în puşcării. Până la urmă, e şi ăsta un mod de-a încuraja construcţiile, nu? Încă o superbă lovitură de imagine pentru Alex!
Telefonul îi vibră scurt, iar Cristina se prinse cu ambele mâini de şansa de a nu mai asculta discursurile. Pe sub blocnotes, citi cele câteva cuvinte, având grijă să-şi păstreze faţa inexpresivă. Am date. Peste douăzeci de minute, în Piaţa Unirii. Mesajul nu mai avea nevoie de semnătură. Cristina strecură telefonul în buzunar şi se întrebă dacă plecarea ei avea să stârnească valuri. Totuşi, nu avea de gând să mai rămână acolo. Slavă Domnului că era aşezată aproape de ieşire! Se ridică încet şi văzu că Alex se uita în sfârşit la ea, întrebător şi oarecum iritat. Cristina îi surâse scurt şi arătă spre uşă, apoi îşi trecu mâna peste burtă. N-avea decât să înţeleagă ce voia din asta, oricum nu putea întrerupe şedinţa ca s-o ia la rost. Chiar şi reporterul de la televiziunea naţională, căreia i se acordase exclusivitate pentru transmisiunea în direct, îşi întoarse privirea spre ea când păşi pe covorul persan, dar Cristina îşi păstră pasul sigur şi zâmbetul plicticos ca o uniformă cenuşie.
Ieşi, acompaniată de entuziasmul membrilor CSAT faţă de ideea de a legaliza prostituţia, cu aplicarea unei taxe substanţiale pentru patronii stabilimentelor. Cineva superstiţios ar fi zis că-i un semn de sus să primească un mesaj de la Marian tocmai când se gândea la dispariţia lui Adam. E o întâlnire de la care nu pot lipsi. Dar voi merge singură. Alex ar fi turbat dacă afla că renunţă din nou la escortă, dar ce i se putea întâmpla chiar în centrul oraşului, în plină zi? Problema era doar cum să scape de ochii lui Karpov.
Se opri pe hol. Consiliul se întrunise în clădirea vechii Primării, iar de acolo până în centru nu era decât un sfert de oră de mers lejer. Şedinţa nu avea să se încheie până se întorcea. La un moment dat, Alex o să se întrebe unde eşti. Ei bine, e prea ocupat ca să facă vâlvă. Iar veştile pe care i le-aş putea aduce vor acoperi reproşurile. Doar nu-i stăpânul meu! Cristina se mişcă repede de-a lungul holului pustiu, mulţumită că restul ziariştilor aştepta apariţia lui Alex la centrul de presă. Când propusese să-i incite astfel, conferind parfum de fruct interzis unei cepe putrezite, nici nu-şi imaginase că va juca din nou rolul conspiratorului.
Se opri lângă uşă şi studie strada. Karpov stătea rezemat de maşină, în postura deja obişnuită. Nu părea să sufere de frig, deşi temperatura nu crescuse nici cu un grad de dimineaţă. Era clar că nu va intra în Palatul Roznovanu prea devreme. Cristina rămase în umbră şi căută febril o stratagemă cu rezultat garantat. Auzea ceasul ticăind prea repede şi încercă să-şi imagineze ce ar fi făcut Volodea în locul ei. I-ar fi rupt gâtul! Strânse exasperată pumnii. 
Sunetul agasant al alarmei o făcu să tresară la unison cu cel pe care-l pândea. Venea de la o maşină parcată peste bulevard şi ar fi putut trezi şi morţii. Rusul se încordă iar Cristina îi putu simţi dorinţa copleşitoare de a riposta, deşi nici măcar nu ştia dacă e atacat. Se făcu mică. Înţelegea pentru prima oară cât îl stresa pe Karpov rolul pe care fusese nevoit să şi-l asume. Era obişnuit să pună femeile la treabă, nu să muncească pentru ele. Rusul nu apucase să se destindă când o altă alarmă se adăugă celei dintâi, urmată de a treia. În mai puţin de zece secunde, toate maşinile de vizavi deveniră o orchestră apocaliptică. Abia atunci, Karpov traversă, cu pumnii strânşi pregătiţi de prima lovitură. Cristina crăpă încetişor uşa. Era şansa ei, şi venea chiar la ţanc. Ieşi în fugă. Putea doar să spere că rusul nu se va întoarce tocmai atunci. Se strecură printre copaci spre parcul Teatrului Naţional, imaginându-şi că e un copil care pleacă de acasă ca să urmărească un film pentru adulţi. Nu risca însă doar o admonestare părintească dacă era prinsă.
Cacofonia infernală a automobilelor se opri când ea era deja la adăpost de priviri indiscrete. Îşi permise chiar să-şi tragă sufletul în faţa Filarmonicii. Mări din nou ritmul când intră pe strada Cuza Vodă şi se uită de două ori peste umăr, deşi începea să se simtă în siguranţă. Nimeni nu se ţinea după ea. Scăpase la mustaţă şi, respirând uşurată, se gândi cât de salutar fusese scandalul izbucnit din senin. O coincidenţă? Cam mult, nu crezi? Ar fi trebuit să se teamă, dar inima îi bătea regulat, în ciuda ameninţărilor care se adunaseră în jurul ei. Faptul că, de mai bine de o zi, nu mai primise veşti nici de la Volodea, nici de la Truşescu i se părea de bun augur. Surâse trist când îşi aduse aminte de vremea în care socotea lipsa noutăţilor cel mai aprig duşman. Fusese în altă viaţă.
Analiză încă o dată tabloul străzii, deşi gerul o îmboldea, pişcându-i obrajii ca un bunic pervers. Tocmai se deschisese un magazin, iar un băiat în pufoaică roşie împărţea fluturaşi şi striga preţurile cu un entuziasm răguşit. Vitrinele străluceau îmbietor, pline cu haine noi, viu colorate, iar înăuntru se zăreau câteva siluete care pipăiau marfa. Vizavi, un puşti bine înţolit clefăia la masa de lângă geam a patiseriei italiene. Totul părea în regulă.
Auzi paşi în spate şi se întoarse brusc. O femeie mai tânără decât ea şi un copil de vreo cinci ani se apropiau, patinând pe trotuarul curăţat prost. Cristina se opri şi se lipi cu spatele de vitrină, dar trecură pe lângă ea fără s-o privească. Puştiul cerea insistent o jucărie şi ochii mamei spuneau că n-are bani, dar buzele rămâneau tăcute. Cristina surâse în doi peri şi îi lăsă să se îndepărteze. Mai existau şi oameni care n-o recunoşteau, care aveau alte griji.
– Haide, lasă paranoia şi mişcă-te! se îndemnă cu voce tare. N-ai tot timpul din lume.
Până ajunse în staţia de tramvai n-o mai depăşi nimeni. Pe refugiu adăstau doar doi moşnegi ale căror haine miroseau pătrunzător a naftalină. Strâmbând din nas, Cristina se opri în faţa magazinului de încălţăminte la mâna a doua, pentru o ultimă verificare. Studie cu atenţie prefăcută cizmele cu toc prea înalt pentru ea. Nu se pricepea la astfel de manevre, dar oglinda vitrinei nu-i arăta pe nimeni interesat de treburile ei. Numărul oamenilor din staţie se dublase, însă cuplul nou venit era prea ocupat să se sărute. Ridică din umeri şi se puse din nou în mişcare. Nu ea ceruse ca întâlnirea să se petreacă în plină stradă. L-ar fi primit pe Marian în Palatul Roznovanu fără probleme, acum că Alex ştia despre înţelegerea lor. Dacă alesese piaţa, era treaba lui să aibă grijă de siguranţa amândurora!
Coti la stânga, intră în piaţă şi-l zări imediat. Cu faţa la statuia lui Cuza, aşezat pe o bancă pe jumătate acoperită de zăpadă, Marian hrănea un porumbel jigărit cu bucăţi de covrig. Cristina ocoli statuia şi grăbi din nou pasul. Privirea lui obosită nu-i plăcea. Veşti proaste? Nu avea nevoie de ele. Pentru prima oară de când plecase de la şedinţă, se simţi prea expusă. Fără să mai piardă timpul, se aşeză lângă el. Agentul lăsă restul de aluat să cadă în zăpadă şi porumbelul îl înşfăcă.
– De ce m-ai chemat aici? îl întrebă Cristina, fără să-i pese că tonul certăreţ ar fi fost mai potrivit la o nevastă înşelată. Mai bine...
Pentru oricine altcineva, pocnetele s-ar fi confundat cu tusea de motor obosit a camionului ce trecea prin staţie. Înainte ca Marian s-o descoase privind motivul îngrijorării ei, instinctul puse trupul Cristinei în mişcare. Când Marian horcăi, Cristina se rotea deja prin aer. Ajunseră amândoi deodată în zăpada bătucită, ce se colora prea repede în purpuriu. Cristina se holbă la sângele ce ţâşnea din gura şi fruntea bărbatului, încă fără să înţeleagă ce se întâmpla. Ceva cald i se prelingea şi ei pe obrazul drept, care începea să o usture. Împuşcături. Asta ai auzit. E mort. Eşti rănită..
– Nu! bolborosi. E prea mult! De ce?
Încă un glonţ îi şuieră pe la urechi când se rostogolea după troianul din mijlocul pieţei. La asta nu se aşteptase! Ajunsă de cealaltă parte a baricadei improvizate, se ghemui şi îşi şterse obrazul. Cu o strângere de inimă, văzu o pată roşie pe mănuşă. Picături dese cădeau şi pe albul murdar al omătului întărit. Stomacul îi scoase un ghiorţăit în care îşi citi frica. Mai privise moartea în faţă, dar măcar îi văzuse ochii. Descoperea cu uimire că era mult mai rău să nu vezi cine te atacă decât să constaţi că e un monstru. Îşi calculă şansele şi rânji. Deşi se mişca mai repede decât ar fi crezut că-i posibil, nu-şi făcea iluzii. Nu era încă un adversar pe potriva unui lunetist, poate nu avea să fie niciodată. Nici măcar nu ştia cum să reacţioneze. Marian fusese specialistul, şi n-o mai putea ajuta. Bâjbâi după telefon şi abia atunci îşi dădu seama că n-are geanta. Încercă zadarnic să-şi amintească dacă o lăsase lângă Marian sau căzuse când se târa prin zăpadă. Dacă l-ar fi anunţat pe Alex, poate... N-are ce face! Totul se va decide în câteva clipe. Nu te ridica! Nu-i oferi ticălosului o ţintă! Aşteptă, cu răsuflarea tăiată.
Liniştea sinistră părea să dureze o veşnicie. Nu înţelegea de ce asasinul nu mai trage. Îşi pusese în gând s-o lichideze, altfel s-ar fi oprit după primul cartuş. Încercă să-şi dea seama de unde venise sunetul împuşcăturilor. Logica o ajută mai mult decât amintirea. Ca glonţul să aibă acea traiectorie, lunetistul trebuia să fie postat la ultimul etaj al hotelului Traian. Iar un morman de zăpadă nu era, până la urmă, cine ştie ce obstacol pentru el. Următoarea împuşcătură putea fi şi ultima. Cristina privi în spate, spre soclul statuii lui Cuza.  Era la trei metri de ea, dar la fel de bine ar fi putut-o despărţi o sută de metri de monumentul devenit pista de aterizare preferată a porumbeilor. Nu îndrăznea să-şi schimbe poziţia nici măcar cu un centimetru. Îşi pipăi din nou obrazul drept şi mănuşa i se umplu de sânge. Rana nu era prea adâncă, dar se întindea pe tot obrazul. Degetele începeau să-i amorţească, dar frigul nu îndepărta şi durerea. Apăsă pe carnea sfâşiată mănuşa cealaltă, sâsâind de durere. Sângerarea încetini, ameţeala dispăru. Credea că n-are nevoie de copci, însă nu era chiar sigură de asta.
– Minunat! şopti. Voi fi o mireasă de-a dreptul irezistibilă.
Un hohot scurt sfâşie tăcerea şi Cristinei îi trebuiră câteva secunde ca să priceapă că venea de la ea. Nu te da de gol! Dar lunetistul nu auzea atât de bine ca ea. Sau poate da? Să fi apăsat chiar Volodea pe trăgaci? Auzea şi vedea tot ce făcea ea? Era totul încă un joc pervers de-al lui? Oricine-ar fi privit prin lunetă, doar fâlfâitul aripilor de cioară urmă râsului ei isteric. Pasărea plană pe deasupra capului ei, dându-i timp să vadă sângele de pe cioc. Al lui Marian. Vinovăţia se trezi în fine în ea. Nici măcar nu încercase să verifice dacă bărbatul mai răsufla.
– Ar fi tras încă o dată, şopti Cristina. Ar fi terminat treaba dacă mai mişca.
Era însă prea puţin ca s-o liniştească. Îşi salvase pielea îndepărtându-se, dar poate, dacă l-ar fi avertizat, dacă l-ar tras după ea... Clătină din cap. Jocurile erau făcute şi o parte din ea se bucura că primul glonţ îi fusese destinat lui. Acea secundă în plus o ajutase să supravieţuiască. Şi l-a ucis pe el. Cioara se aşeză pe creştetul statuii şi începu să-şi cureţe penele ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă nici nu s-a întâmplat?Dacă ai avut o altă halucinaţie? Tu n-ai telefon, dar alţii au. De ce nu auzi sirene? Îşi atinse rana, ca să se convingă că nu era altă iluzie. O încercă o durere ascuţită, dar tot simţi imboldul aproape irezistibil de a-l căuta pe Marian. Închise ochii şi se concentră asupra lui, însă nu-l auzi horcăind ori mişcându-se.
– E mort, bolmoji şi se chirci. Altfel ar fi dat un semn. Vrei să-l urmezi pe lumea cealaltă? Sau...
Cât putea să rămână acolo? Ţintuită în zăpadă, ca un gândac prins în raza lanternei. Îi era frig şi teamă, dar o nevoie îngrozitoare creştea în ea. Izul sângelui proaspăt devenea tot mai puternic. Îşi linse uşor buzele şi-şi frecă obrazul drept. Durerea nu schimbă nimic. Închise ochii, dar tot putea vedea balta de sub trupul lui Marian. Nu tot sângele intrase în zăpadă şi, Doamne, ce frumos mirosea! Atât de aproape, atât de uşor de băut! Se scutură.
Trebuia să acţioneze, altfel avea să înnebunească în curând, să sară drept în bătaia puştii. Iar luptându-se cu dorinţele necurate din spatele mormanului ăluia blestemat nici măcar nu era sigură că îşi apăra pielea. Dacă tipul renunţa la puşcă şi cobora în piaţă cu un cuţit ori cu un pistol? Dacă avea complici? Dacă nu voia s-o ucidă, doar s-o surprindă hrănindu-se cu sângele unui mort? Sau mai rău, cu al unui om în agonie! Se hotărî să se mişte când ultima variantă îi stârni un surâs umed, pofticios.
Respirând greu, începu să se târască pe coate, ca în tranşee, spre statuie. Se îndepărta de tentaţie, dar la fiecare mişcase aştepta impactul cu glonţul ce-i purta numele. Îl vedea spulberând oase şi carne, curmând dintr-o lovitură nu una, ci două vieţi.

– La dracu! N-am să mor în genunchi! ţipă Cristina şi se ridică.

22 iulie 2014

Punct şi de la capăt... pe blog!

După cum aţi văzut deja, în ultima vreme blogul alternativ ocult s-a aflat în centrul preocupărilor mele, cum e şi normal pentru un proiect nou. Cum lupta pe două fronturi e pierdută din start, am decis că se impune o oarecare reorganizare în vechea mea casă virtuală. Nu voi abandona Picăturile, nu vă speriaţi! Dar a venit timpul să şterg praful şi să le confer o nouă structură, pentru confortul meu, dar şi al cititorului. Aşadar, din ciclul Punct şi de la capăt pe blog...
Începând din această săptămână, Picăturile vor cuprinde:
* în fiecare marţi – pastila literară: noutăţi despre ce cărţi am cumpărat sau se vând la reducere, recenzii şi veşti literare;
* în continuare în fiecare joi – „Transformarea” în foileton;
* în fiecare vineri – animaţia/ scurtmetrajul de week-end, eventuale recomandări TV sau muzicale;
* în fiecare duminică – pozele proprii ale săptămânii, linkuri către site-uri interesante sau promo la noutăţi cinematografice.
Mie una, acest program îmi sună bine. Nu veţi mai găsi pe acest blog postări dedicate vieţii mele personale sau evenimentelor politico-sociale. Avem, cred, deja destui bloggeri-comentatori. De asemenea, declar deschis spaţiul acesta virtual pentru colaborări de timp guest post, pentru zilele de luni şi miercuri, şi aştept propuneri pentru schimbul de bannere. Sugestii, reclamaţii?

17 iulie 2014

TRANSFORMAREA: În mintea altuia (2)

Cu inima bubuind, Cristina se zvârcoli în aşternut şi deschise ochii. Lângă ea, Alex dormea liniştit. Odaia era învăluită în beznă, iar degetele ei sugrumau perna. Le descleştă unul după altul, gâfâind. Se simţea de parcă terminase de alergat un maraton doar pentru a începe o cursă cu obstacole. Ceasul de noptieră arăta ora două şi jumătate.
Se ridică în şezut şi-şi şterse sudoarea de pe frunte. Se temea să-l atingă pe Alex, se temea să se lungească din nou în pat ca să nu păşească iarăşi în cealaltă lume. Nu era prima oară când visul o ducea în viaţa acelei familii blestemate în care intrase şi ea. Crâmpeiele de trecut întrezărite nu-i fuseseră doar coşmar, ci şi salvare. Dar niciodată până atunci nu mai trăise întâmplările sângeroase chiar în pielea unuia dintre fraţi, nu-i ascultase gândurile. Era o experienţă copleşitoare. Şi dintre ei, primul a trebuit să fie tocmai Volodea! Purtase mintea lui ca pe o haină străină, dar pe măsura ei. Fiecare act al său avea o explicaţie perfect rezonabilă. Totul era pentru binele lui Alex. Până şi priveliştea execuţiilor păruse mai uşor de îndurat.
Cu grijă, Cristina îşi lăsă tălpile pe podea. Alex se întoarse pe spate, dar nu deschise ochii. Sforăia uşor, împăcat. Cristina îşi învinse dorinţa de a-l mângâia şi de a se molipsi de calmul lui. În schimb, se îndreptă spre uşă, fără să se mai încalţe. Nu voia să-l trezească. Ultimul ei coşmar se aduna pe lista secretelor pe care avea să le păstreze faţă de el, faţă de toţi cei dragi. Nu putea să i-l povestească, numai gândul şi-i stârnea frisoane. Alex nu s-ar fi supărat, poate chiar i-ar fi făcut şi alte mărturisiri din trecut, şi nu credea că le-ar fi putut îndura.
Coborî scările fără să aprindă lumina. Bezna o ajuta să-şi închipuie că totul fusese doar o plăsmuire a minţii ei, că Volodea nu-şi hăituise niciodată duşmanii pe malurile Nevei. Încercă să se concentreze pe bâzâitul frigiderului, dar o întrebare nu-i dădea pace. De ce acum? Se obişnuise de ceva vreme cu ideea că poarta deschisă de un pahar din ceaiul Verei era imposibil de închis, că visele îi erau invadate de vieţile altora. Renunţase să mai caute o cale de a controla procesul. Cele văzute de data asta o speriau chiar mai mult decât gândul răzbunării lui Volodea. Nu ce-ai văzut, ci cum te-ai simţit. Intră în bucătărie şi, tot pe întuneric, deschise frigiderul. Fără să mai şovăie, îşi turnă încă un pahar de licoare. Gustă şi reluă firul raţionamentului. Era firesc să se gândească intens la Volodea, după înfruntarea lor violentă. Şi visul cu Alex îl avusese când se certaseră.
– Ce s-a schimbat? murmură Cristina şi mai luă o înghiţitură. Inelul?
Putea afla repede dacă aşa stăteau lucrurile. Inelul rămăsese sub pat. Clătină din cap. Durerea fusese prea puternică, nu îndrăznea să repete experienţa. Ar fi putut chiar pierde copilul. Dar şi descoperirea inelului fusese provocată de ceva.
–  Sângele, şopti. S-a amestecat...
Sângele lui, sângele tău. Proaspăt. Vărsat. Gustat. Bău din nou, de data asta aproape jumătate de pahar. Scenariul care se înjgheba în mintea ei era foarte tentant. Câte ar fi putut afla, dacă reuşea să-şi direcţioneze visele spre un loc sau un timp! Exista o singură cale de a verifica, iar ei îi era frică până şi s-o rostească.
– La dracu!
Cu paharul gol în mână, se holbă o vreme pe geam, dar noaptea nu avea vreun răspuns pentru ea. Nu-i rămase decât să se întoarcă în pat şi să-l cuprindă în braţe pe Alex.
Cu un scârţâit, uşa se crăpă. Călugărul avea ochi albaştri, bănuitori şi mâini de ţăran. Cea mai mare parte a nasului dispăruse sub securea călăului. O lovitură iscusită. A fost dintre staroveri şi a plătit pentru asta. Dar acum e doar un om mort.
– Stareţul te va primi, mormăi Pafnutie şi desenă cu degetul mare un cerc deasupra capului lui Volodea. Intră şi lasă noaptea în spate!
Volodea trecu iute pragul. Durerea îl făcu să tresară, dar nici pielea, nici straiele nu-i luară foc. L-am păcălit pe monah. Nu mai încercase să facă una ca asta, dar nu se îndoise de reuşită. Când voinţa sa era pusă la lucru, nimic nu-i stătea în cale. Ar fi vrut să-l înveţe şi pe Alioşa secretul său, dar fratele mai mic nu era pregătit.
Prudent, Volodea îl urmă pe Pafnutie în odaia mare. Fraţii dormeau pe culcuşuri de paie aşezate drept pe podea, în jurul sobei. Erau trei de toţi, doi bărbaţi în putere, cu plete şi bărbi stufoase, şi un puştan cu faţa plină de pistrui, pe care zgomotul paşilor îl făcu să se întoarcă pe spate. Pe masă, o biblie rămăsese deschisă. Vegheată de icoana afumată a răstignirii şi de trei candele, o uşă scundă aştepta să fie deschisă spre întuneric.
– Să te ferească Dumnezeu să-i strici somnul degeaba! şopti Pafnutie.
– Crede-mă, frate, va fi vestea vieţii lui!
Se aplecă şi păşi în chilia stareţului. Bătrânul chelbos ca un prunc abia născut, dar cu barbă până la brâu, mirosea a boală. Se trezise, dar nu avea putere decât ca să se ridice în şezut. Îşi mijea ochii, apărându-se cu palma scheletică de flacăra slabă a lumânării ca şi cum ar fi fost însuşi soarele. Volodea închise uşa şi îşi lipi privirea de gâtlejul lui Semion. Dezamăgirea unduia în mintea sa. Ar fi vrut ca stareţul să-l înfrunte, să lupte cu disperare pentru viaţa sa, dar omul pe care-l considerase duşmanul său de căpătâi îşi începuse fără el călătoria către moarte. Nu mai avea nimic de pierdut, nu se mai temea de nimic.
– Grişka? Nu, nu eşti tu... Eşti... Ştiu cine eşti! Necuratul. Ai venit după sângele şi sufletul meu? Sunt deja arvunite de Cel de Sus.
Volodea pufni şi-şi rezemă umerii de uşă. Gloata găsea întotdeauna nume mari pentru lucrurile pe care nu le înţelegea, iar Diavolul şi Dumnezeu erau doar două dintre ele. Cei aproape o sută de ani ai săi nu-l făcuseră pe Semion mai înţelept. Îi porunci în gând să nu strige după ajutor.
– Spune-mi cum vrei! S-a sfârşit. Eşti pierdut. Veţi muri cu toţii!
– Poate că noi suntem morţi, dar tu eşti pierdut, horcăi stareţul. Fă ce ştii, dar ascultă ce-ţi zic: azi se ţese primul fir din giulgiul tău. Într-o zi, o femeie şi-un copil îţi vor otrăvi gândurile. Într-o zi, cel pe care-l credeai înfrânt te va doborî. Blestemat să fii, azi şi-n vecii vecilor!
– Nu mă tem de blesteme, bătrân prost ce eşti!
Se apropie de pat şi-i frânse stareţului gâtul ca pe o surcică, dar nu simţi vreo urmă de satisfacţie. Nu poţi să le ai pe toate. Termină-i!
Cu o mişcare hotărâtă, Volodea deschise uşa. Pafnutie aştepta şi ochii i se măriră când zări trupul stareţului, cu creştetul căzut peste marginea patului şi mâinile întinse ca aripile frânte ale unui înger.
– Ce-ai făcut, ticălosule? răcni monahul. Ai să plăteşti pentru asta! Fraţilor...
Lama otrăvită ieşi din mâneca stângă a lui Volodea şi îi tăie gâtul de la o margine la alta. Vederea sângelui care ţâşnea îmbelşugat şi dulce îi stârni foamea, dar şi-o ţinu în frâu. Nu şterse oţelul de cracul pantalonului, doar îl cumpăni în palmă. Era chiar mai uşor decât crezuse. Ceilalţi monahi se trezeau, iar Volodea păşi peste trupul lui Pafnutie şi le ieşi în întâmpinare. Înainte ca vreunul dintre ei să atace, aruncă pumnalul spre pistruiat şi scoase sabia din teacă. Un topor şuieră spre el şi Volodea se lăsă pe spate. Văzu uimirea strâmbând chipul adversarului când se răsuci în aer cu o viteză neomenească. Lama toporului trecu inofensivă pe lângă obrazul său drept, dar cizma lui Volodea lovi ca un berbece în pieptul monahului. Bărbatul cu părul mai creţ decât al unei oi se prăbuşi cu inima zdrobită peste masă şi-o făcu fărâme. Se îneca în propriul sânge, dar cel de al treilea frate, cu faţa prelungă şi ochi cenuşii, se aşeză între ei de parcă l-ar mai fi putut salva. Se măsurară unul pe altul, iar Volodea îi citi trecutul dintr-o singură mişcare a lamei leşeşti. Mâini pătate de sânge, suflet arzând de credinţă.
– N-ai să învingi, necuratule! zise cu glas jos, tremurând de încordare, călugărul.
– M-am săturat de numele ăsta. Mă spăl mai des ca voi! Hai să dansăm, ucigaşule!
Câteva clipe, se auziră doar respiraţiile lor şi bolboroseala pistruiatului, care se târa spre ceaslovul împănat cu aşchii de lemn. Volodea nu-l învrednici nici măcar cu o privire. Otrava acţiona fără milă, iar rugăciunile nu-l puteau salva.
Asasinul pocăit îşi încercă toate trucurile cu el, şi de câteva ori aproape îl atinse. Volodea îi răsplăti însă fiecare lovitură cu o nouă tăietură. Rănile nu erau adânci, dar rasa monahului se transformă într-o adunătură de cârpe ude, iar încrâncenarea îi fu înlocuită de disperarea celui care ştie că şi-a găsit naşul. Era o joacă de-a şoarecele şi pisica pe care Volodea n-o putea continua fără să caşte de plictiseală.
– Domnul e cu mine! şopti călugărul când sabia îi fu aruncată cu o voltă măiastră.
Omul nu se dădea bătut, trebuia să-i recunoască măcar meritul ăsta, dar până la urmă, curajul lui era tot prostie.
– Du-te la el atunci! zise Volodea şi-l despică de la umărul stâng până la buric.
 Rămase o vreme în mijlocul încăperii cu pereţi acoperiţi de sânge. Dintre toţi, doar pistruiatul respira încă. Volodea se lăsă într-un genunchi lângă el şi-i ascultă gemetele.
– Ai să mori oricum, băiete, îi spuse fără patimă în glas. Un răspuns, şi te cruţ de suferinţă. E ăsta ultimul schit?
O peliculă stacojie acoperea ochii flăcăului şi gura îi era prea plină de sânge ca să-i răspundă. Volodea înţelese totuşi, din felul cum i se schimbă ritmul răsuflării, că băiatul jinduia la ce-i oferea. Scâncind ca un câine bolnav şi împrăştiind baloane purpurii, monahul înclină din cap.
– Bine, spuse Volodea şi-i zdrobi ţeasta.
Îşi permise câteva clipe ca să-şi savureze victoria. Se terminase. Azi se ţese primul fir din giulgiul tău. Într-o zi, o femeie şi-un copil îţi vor otrăvi gândurile. Într-o zi, cel pe care-l credeai înfrânt te va doborî. Glasul stareţului sună batjocoritor în mintea sa.
– Du-te naibii! urlă Volodea şi dădu un şut ceaslovului.
Cartea se izbi de perete, într-o învălmăşeală de hârtie, carne şi sânge.
– Vorbe fără noimă. Aiureli de muribund.
Dar nu le simţea aşa. Pereţii pulsară ameninţător spre el, durerea încercată la intrare reveni. Palmele îi erau purpurii, şi nu doar din cauza sângelui. Trebuia să iasă de acolo, dar mai înainte avea să se asigure că distrusese totul. În sobă, focul încă ardea slab. Icnind, Volodea adună trupurile monahilor în mijlocul odăii. Le aşeză unul lângă altul, apoi îl apucă pe cel al stareţului. Era uşor, dar braţele îl ardeau.
– Nu-i nimic, spuse Volodea. Am câştigat.
Îl aşeză pe Semion peste băiatul al cărui nume nu-l aflase. Pieptul  flăcăului deveni cuib pentru capul stareţului. Azi se ţese primul fir din giulgiul tău.
– Ajunge! îşi porunci Volodea.
În colţ, sub icoană, era un butoiaş cu ulei pentru candele. Îl turnă pe tot peste hainele şi feţele călugărilor. Păreau împăcaţi în moarte şi asta îl supăra. Adună unul dintre picioarele frânte ale mesei şi-i vârî capătul în jar. Când flăcările cuprinseră lemnul, îl scoase şi-l aruncă peste leşuri. Rasele îmbibate de ulei se aprinseră imediat şi, pentru o clipă, morţii părură că prind viaţă ca să-şi ceară îndreptăţita răzbunare. Era însă doar o iluzie, spulberată repede de sfârâitul măruntaielor lor. Se spărgeau ca nişte cârnaţi ţinuţi prea mult pe jeratec, împrăştiindu-şi duhoarea.
– Aşa. Ardeţi, ticăloşilor!
Făcu la repezeală o torţă dintr-al doilea picior al mesei şi o fâşie din aşternutul stareţului, iar cu restul frânturilor hrăni rugul. Focul era tot mai flămând, tot mai nerăbdător să ia casa în stăpânire. Vântul pătrunse în odaie şi candela se sparse atunci când Volodea crăpă uşa. O pagină ruptă din ceaslov se ridică încet, precum un fluture care îşi caută renaşterea în lumină, se îmbăie în flăcări, se chirci şi se înnegri. Fumul îl făcu pe Volodea să tuşească şi să-şi acopere gura cu mâneca, dar nu-i şterse zâmbetul. Monstrul pe care-l zămislise scuipa căldură, jar şi scântei, lingea podeaua şi-şi întindea degetele necruţătoare spre pereţi. Nu mai avea nevoie de ajutor, nu-l mai putea ţine în frâu nici să vrea. Misiunea pe care i-o dăduse kneazul şi cea pe care şi-o croise singur erau îndeplinite cu prisosinţă. Volodea întoarse spatele morţilor. Când ieşi, pălălaia îl salută cuprinzând cadrul uşii.
Volodea se opri la trei paşi de casă şi aruncă torţa pe acoperiş, desăvârşind distrugerea. Privi o vreme nepăsător. Focul trosnea şi gemea, hrănindu-şi puterea din trupul de lemn al locaşului pe care monahii îl crezuseră sfânt. Nimic nu e sfânt, nimic nu e apărat împotriva tuturor primejdiilor. Atacă sau vei fi atacat. Sfâşie sau vei fi sfâşiat. Aerul rece şi umed era o binecuvântare după cel din casa fraţilor. Volodea îşi şterse ochii şi-şi curăţă gâtul. N-avea rost să mai piardă timpul acolo. Flăcăul spusese adevărul. Îi ucisese pe toţi şi nimeni n-avea să stingă focul ori să le plângă pe mormânt. Ceaţa era stăpână nu doar peste oraşul ce încă se desprindea din pântecele mlaştinii, ci şi peste sufletele oamenilor. E ceasul meu. Cu un muget, acoperişul cedă, iar pereţii laterali îl urmară. Volodea cugetă pentru ultima oară la vorbele stareţului.
– Prostule! şopti. Crezi că m-ai speriat cu nişte bolboroseli în doi peri? Nu mă tem de bărbaţi, darămite de femei ori copii!
Trupul secătuit lui Grişka încă nu se răcise. Nu groaza, ci surpriza încremenise pe chipul său. Ca toţi nătângii, sperase până-n ultima clipă că trădarea avea să-i aducă un câştig. Volodea se aplecă şi-i lăsă în chimir cruciuliţa smulsă de la gâtul stareţului. Nu-şi luă înapoi banii. Vânzătorul îi meritase cu prisosinţă, chiar dacă nu avea să-i mai cheltuie.
– Dacă totuşi diavolul există, eşti acum al lui, jupâne, spuse Volodea şi se prelinse în întunericul vâscos.
Se apropia de mal când un clopot izbucni isteric. Nu-şi încetini, dar nici nu-şi grăbi pasul. Oboseala începea să se aşeze pe umerii săi ca un strat gros de omăt pe acoperiş, dar ştia că noaptea aceea îi adusese mai mult decât o victorie împotriva monahilor. Oricine i-ar fi fost de acum înainte duşmanul, avea la dispoziţie o armă formidabilă. Ridică fruntea spre cer şi râse victorios.
Cristina se răsuci, tuşind gros. De data asta, dormitorul se îmbăia în lumina trandafirie a răsăritului. Se ridică din pat, încă înecată de fumul invizibil. Îşi simţea gura uscată şi o durea gâtul, iar un pahar întreg de apă n-o ajută să se simtă mai bine.
– Alex? şopti.
Nu primi vreun răspuns. Cealaltă parte a patului era goală, dar credea că Alex o putea auzi şi de la parter. Dacă e acasă. Privi ceasul şi se încruntă. Alex n-avea unde să plece, nu înainte de opt. Ar fi vrut să-l strige, dar îşi impuse să nu se comporte ca o gravidă isterică.
Se lăsă în genunchi şi întinse mâna sub pat. Inelul era acolo, iar trupul ei se crispă în aşteptarea durerii când îl atinse cu vârful degetelor. Nu se întâmplă însă nimic, aşa că rostogoli inelul spre ea. De jos, din bucătărie, auzi zumzetul maşinii de cafea, zgomotul lichidului care se prelingea în ceaşcă şi apoi paşii lui Alex pe scări. Strecură repede inelul în poşetă. Când Alex se întoarse în dormitor, Cristina se studia încruntată în oglindă. Noaptea petrecută în pielea lui Volodea îi lăsase cearcănele unei femei de 50 de ani.
– Te-ai trezit devreme, dragă, spuse Alex şi-i întinse un pahar de licoare. Ai avut o noapte cam agitată. Spre dimineaţă, era să mă baţi, după cum dădeai din pumni şi picioare.
– Îmi pare rău dacă ţi-am stricat somnul.
– Nu de asta ţi-am spus! Eşti bine?
– Da. Mi-e foame.
– Ce-ai visat?
Cristina bău puţină licoare. Făcea oare bine ascunzându-i visul? Indiferent care-ar fi fost arma lui Volodea, era convinsă că nu-i spusese despre ea fratelui său. Dar nici n-ar folosi-o împotriva lui. Doar împotriva ta.
– Coşmaruri de viitoare mireasă, şopti. Atâtea lucruri pot merge prost la o nuntă...
– Nunta noastră va fi perfectă, îţi promit!
Pentru prima oară, nu credea deloc într-o promisiune a lui Alex, dar îi surâse dulce şi-l sărută pe obraz.
– Sigur că da! Ce-ai zice de un mic dejun copios?
– E deja în cuptor. A, şi ai primit un mesaj acum vreo jumătate de oră. Nu eşti singura matinală, se pare.
În drum spre bucătărie, Cristina privi chiorâş telefonul. Un mesaj aşa de dimineaţă nu prevestea nimic bun. Îl deschise şi-i scăpă un suspin teatral.
– Ce-i? întrebă Alex.
– Au făcut autopsia Odoricăi.
– Aşa...
– Băuse sânge. Al motanului, se pare. Îţi spune ceva chestia asta?
Alex deschise repezit cuptorul şi scoase o tavă de cartofi gratinaţi.
– Ar trebui să-mi zică?
– Păi, da! În fond, eşti singurul expert pe care-l ştiu în...
Fiecare silabă a ei îl enerva şi mai tare pe Alex, aşa că se opri. Totuşi, spun ceva de bun simţ. Alex şi Volodea ar trebui să ştie mai multe despre subiectul ăsta decât oricine.
– În beţia sângelui? întrebă Alex. În toate chestiile perverse pe care le implică?
– Iubitule, nu te supăra! Vorbim despre o ohraniţa şi despre sânge. Pe cine ai vrea să-ntreb, pe Truşescu? M-ar interna la nebuni... Dar şi mai rău ar fi dacă m-ar crede.
– Ei bine, îmi pare rău să te dezamăgesc, dar n-am auzit vreodată ca ohraniţele să se dedulcească la sânge de pisică. Reţeta licorii e clară, chiar dacă proporţiile pot varia.
– Bine, bine! Nu mai zic nimic...
Alex îşi puse două linguri de cartofi în farurie şi începu să-i fugărească absent cu furculiţa. O vreme, se auzi doar zgomotul tacâmurilor. Abia când Cristina îşi termină porţia, Alex se uită din nou la ea.
– Iartă-mă! Subiectul ăsta e mai delicat pentru mine. Dar cred că te-ai prins deja. Mă simt vinovat că... pentru dieta pe care ţi-am impus-o.
Cristina îi dărui o jumătate de surâs.
– E-n regulă, zău! Nu mai sunt supărată pe tine pentru asta. În viaţă sunt şi lucruri pe care eşti nevoit să le accepţi, chiar dacă nu-ţi plac.
Alex zâmbi larg şi îi întinse un bol cu salată de fructe.
– Pentru asta, primeşti desert!
După ce gustă din salată, Cristina decise că putea relua discuţia fără ca lui Alex să-i crească iarăşi tensiunea.
– Cineva mi-a spus mai demult că ohraniţele au în grijă balanţa binelui şi a răului. Odorica părea să încline talgerul spre trebuşoara diavolului. Totuşi, mă întreb dacă gestul ei n-avea un scop. Şi dacă nu şi-a păstrat ochii tocmai din cauza asta. Sigur, ar mai fi varianta că popa n-a apucat să i-i scoată înainte de a-l ridica poliţiştii. Doar şi la Vera şi-a făcut treaba în două tranşe.
Alex ridică din sprâncene şi-şi turnă nişte cafea.
– E deci sigur că tot el a ucis-o pe Odorica?
Cristina dădu mărunt din umeri.
– Din ce zice Truşescu, având în vedere data şi ora morţii, e posibil. Dar mă tem că s-ar putea să nu aflăm niciodată adevărul.
Alex îşi şterse apăsat buzele şi roti ceaşca de parcă ar fi vrut să ghicească viitorul în zaţ.
– O, ne vom da seama dacă asasinu-i altcineva. Iar dacă Truşescu dă greş, îl vom prinde noi şi-i va părea rău că s-a născut.
Cristina încercă să facă abstracţie de siguranţa îngheţată din glasul său. Nu întrebă ce însemna acel noi, deşi era sigură că Alex nu vorbea despre ea. Deja regreta că începuse discuţia care o ducea pe un tărâm minat. Oare nu putea ieşi de acolo decât cu mintea şi sufletul ferfeniţă? 
– Cum ne vom da seama? Te rog, nu-mi răspunde! De fapt, nu vreau să ştiu.
– E simplu, draga mea! Nu se va opri. Iar dacă următoarea victimă va fi tot o ohraniţa, lucrurile se vor complica. Sau, poate, se vor simplifica...
Din cauza surprizei, Cristina îşi înfipse linguriţa în vârful nasului. Îi venea să o ia la fugă, dar ştia că dezertarea nu era o soluţie. Întunericul reuşea să o ajungă întotdeauna.
– Adică? bâigui.
– Adam. Cine crezi că m-a ajutat să-l leg de mine? Ca să bea licoarea... Nu l-am torturat, dacă asta crezi.
– O ohraniţa.
Implicaţiile unei asemenea descoperiri galopau prin mintea ei, împingându-se una pe alta, de parcă ar fi încercat să câştige un derby de un milion de dolari.
– Nu el a ucis-o pe Vera, sunt sigur! spuse mohorât Alex. În noaptea aia era ocupat. Dar după ce-a văzut desenul, îşi putea aminti ce i-a făcut baba Slava. Putea să...
– Să devină asasin pentru Ordin?

Pur şi simplu, nu şi-l putea închipui pe Adam în postură de ucigaş. Dar nu şi-l imaginase nici lovind-o ori lăsând-o să zacă în cimitir, rănită. Cristina se întrebă ce concluzie ar fi tras Alex din atacul lui Adam, dar tot nu se putu hotărî să-i spună. Încă spera într-o veste bună de la Truşescu. Nici unul dintre ei nu rosti concluzia raţionamentului. Dacă Adam era criminalul, trebuia să moară.

14 iulie 2014

Despre oamenii puternici


De obicei, nu dau sfaturi de viaţă pe blog. Cu atât mai puţin alcătuiesc liste de genul „X lucruri pe care trebuie să le ştii ca să...”. Totuşi, am citit recent pe www.lifehack.org o astfel de postare şi am considerat-o extrem de instructivă. Aşadar, ce NU fac oamenii puternici mental?
* Nu pierd timpul cu părerile de rău pentru propria viaţă.
* Nu le oferă altora puterea de a le dicta comportamentul sau sentimentele.
* Nu se feresc de schimbare.
* Nu-şi irosesc energia cu lucruri pe care nu le pot controla.
* Nu încearcă să le facă pe plac tuturor.
* Nu se tem să-şi asume riscuri bine calculate.
* Nu pierd timpul meditând la cum ar fi putut evolua lucrurile în trecut, ci se concentrează pe prezent pentru a îmbunătăţi viitorul.
* Nu-şi repetă greşelile, ci învaţă din ele.
* Nu sunt enervaţi de succesele altora.
* Nu renunţă după un eşec.
* Nu se tem de singurătate.
* Nu cred că lumea le datorează ceva doar fiindcă s-au născut.
* Nu se aşteaptă la rezultate imediate ale acţiunilor lor.
Ia spuneţi, câte dintre punctele de pe listă le-aţi bifat? Eu, mărturisesc, mai am de lucrat pe ici, pe colo.



11 iulie 2014

Animaţia de week-end

De mult nu am mai postat un filmuleţ animat, nu? Hai să râdem puţin!

10 iulie 2014

TRANSFORMAREA: În mintea altuia (1)

Volodea stătea drept ca un catarg, deşi puntea navei se legăna puternic sub picioarele sale. Vântul umfla pânzele, făcând Ogarul să gonească către gura Nevei, spre întâlnirea cu vânzătorul. Pletele lungi, mătăsoase ale lui Volodea se ridicau în jurul creştetului ca o coroană imperială, iar el îşi mângâia mustaţa şi jubila. Erau aproape de victorie. Aveau nevoie de ea, iar el o putea prinde în pumnul său puternic. În noaptea aceea se va termina totul. El unul n-avea să lase supravieţuitori, deşi în locul său Alioşa ar fi încercat o înţelegere. E prea moale. Sluga pe care şi-a luat-o îl va trăda, mai devreme sau mai târziu.
– Nu-i nimic, frăţioare, şopti Volodea, eu sunt destul de tare pentru amândoi! De data asta, îi vom distruge.
Anii 1700 parcă fusese croiţi pentru asta. Sub ţarul Petru, întoarcerea acasă le aducea îndrăzneţilor nu doar bani, ci şi putere, întocmai cum prevăzuse Alioşa. Rusia se schimba pentru vecie, iar în vâltoarea transformării ei, oamenii obişnuiţi se ridicau la ranguri la care altădată nici n-ar fi visat. Venetici al căror trecut întunecat nu era ştiut de nimeni prosperau în colţul acela încă sălbatic de lume. Punând bir pe bărbile boierilor, Petru făcuse mai mult decât să le dea de lucru frizerilor. Urmaşii lui aveau să-l blesteme ori să-l binecuvânteze, dar nimic nu mai putea opri naşterea unui timp nou, în care forţa braţului şi a minţii erau mai presus de obârşie. Şi nimeni n-are braţ mai tare ori minte mai ascuţită decât noi.
– Ne apropiem, domnia ta, şopti căpitanul Ogarului. Ajungem la ţanc, după acum am promis!
Volodea îl privi întunecat pe lefegiul cu tunică scurtă şi verde, după moda Apusului şi cu chipul ascuţit încadrat de favoriţi stufoşi. Neamţul îşi păstra distanţa, neîncercând să-şi ascundă frica superstiţioasă, şi asta era bine. Bănuia că, dacă l-ar fi întrebat cineva de ce se teme, Johann ar fi dat vina pe inelul cu pecete, dar în sufletul său ştia că nu doar asta îi făcea privirea să alunece peste gluga singurului său călător fără să pătrundă înăuntru, ca lama cuţitului peste calupul de unt.  
– Bine, răspunse înăbuşit Volodea. Cobor singur. Aşteptaţi până mă întorc, orice s-ar întâmpla! N-ar trebui să dureze mai mult de două ceasuri.
– E oare-nţelept să zăbovim atât, domnia ta? îndrăzni căpitanul. Se apropie furtuna, apele deja sunt învolburate...
Cu ochii scânteind de mânie, Volodea se întoarse spre el. Palmele îl mâncau, dar nu-l atinse. Mânuind securarea, învăţase că anticiparea durerii putea fi mai cumplită decât lovitura. Johann dădu încă un pas înapoi şi plecă supus privirea. 
–  Ţi-ai primit porunca! zise răspicat Volodea. Să nu-mi pui niciodată cuvântul la îndoială! Vrei să ajungi hrană la peşti? Sau, poate, ţi-ar fi somnul mai uşor în Fortăreaţa Sfinţilor Petru şi Pavel... Sunt încă destule odăi libere.
– Iertare, domnia ta! şopti Johann şi se înclină, gata să atingă cu fruntea scândurile împuţite ale punţii pe care păşiseră mulţi dintre clienţii vechi ai călăului. Doar din osârdie-am cutezat...
– Să n-o mai faci! Voi crede c-ai uitat care ţi-e locul, căpitane. Şi am leac pentru mintea scurtă.
– Nu, niciodată! Îţi vom asculta poruncile fără crâcnire, domnia ta. Nici măcar răsuflarea diavolului nu ne va clinti. Vom aştepta şi ne vom ruga pentru izbânda misiunii domniei tale.
Volodea îşi permise un surâs care păru să-l îngrozească şi mai mult pe neamţ. Misiunea lui adevărată nu-i era cunoscută nici măcar kneazului Romodanskii. Omul pus de ţar în fruntea agenţilor săi secreţi îl credea pornit pe urmele unui cuib de eretici staroveri. Într-un fel, aşa şi era, doar că monahii păcătuiseră în faţa unui alt dumnezeu decât cel al kneazului.
Îl îmboldi din ochi pe căpitan, fără altă vorbă. Bărbatul se împletici spre marinarii săi şi le porunci să lase ancora. Fără să mai asculte clinchetul metalului ori glasurile şoptite ale oamenilor, Volodea ridică ochii spre cerul vineţiu, brăzdat de săgeţile purpurii ale apusului, şi trase în piept mirosul ţărmului. Planurile de a ridica un oraş pe acel teren mlăştinos, atât de departe în nord, aveau cutezanţa unui nebun ori a unui vizionar. Întunericul se lăsa peste ape când Volodea coborî în barcă. Vântul sufla tot mai tăios, adeverind temerile căpitanului şi transformând, pentru marinarul din faţa lui Volodea, vâslitul într-o corvoadă. Volodea nu încercă să-i dea o mână de ajutor şi nici măcar nu-l privi. Mintea îi era deja concentrată pe treburile următorului ceas. Ceaţa rece şi urât mirositoare venea dinspre uscat şi-i înconjura tiptil, ca o armată de fantome cu pântecăraie.
La adăpostul ei, Volodea îşi potrivi în mânecă lama îmbibată în otravă. Era prima oară când o folosea, iar atingerea oţelului de două ori mortal i se părea îmbătătoare. Lui Alioşa îi plăcea să se lupte cinstit, dar el unul găsea că a-ţi înfrunta duşmanul fără un atu era o prostie la fel de mare ca a-i cruţa viaţa. Alioşa era însă chiar mai încăpăţânat decât un catâr, aşa că trebuia să-şi înveţe lecţiile pe calea cea mai grea. Între timp, eu am să-ţi apăr spatele, frăţioare. Cum te-am ferit de loviturile tatei de câte ori am putut.
Ţărmul se ivi deodată, întunecat ca sufletele oamenilor căzuţi pradă diavolului. Fără să mai arunce vreo privire marinarului ghemuit peste vâsle, Volodea îşi aşeză gluga mantiei de lână şi sări din barcă. Apa îl împroşcă în obraz, dar nu se şterse. În spatele său, marinarul oftă de parcă i s-ar fi amânat în ultima clipă caznele.
– Nici o vorbă nimănui cât mă aştepţi! porunci Volodea.
Omul avea să-l asculte. Asemeni căpitanului său, se temea prea mult de el ca să n-o facă. Volodea surâse şi îşi afundă cizmele în pământul îmbibat de sânge şi de apă. Acolo, pe malul Nevei, ca în toate locurile unde călcase, puterea se măsura în frica pe care o stârnea. O lumină clipi, parcă aprobându-l, de pe zidurile îndepărtate ale fortăreţei, iar un val se sparse temător de mal. Însuşi oraşul care se năştea era o mărturie a forţei biciului. După voia ţarului, casele şi corăbiile se înmulţeau. Ridicarea Piterului înghiţea mai multe suflete decât apa Nevei, şi joaca doamnei cu coasa abia începuse. Iar unde moartea domnea, glasul desfrânării şi al disperării era tot mai puternic. Alegerea stareţului avea noimă. Acel loc blestemat era ultimul unde l-ar fi căutat duşmanii şi primul unde putea face prozeliţi.
Volodea se retrase din calea apei şi văzu umbra vânzătorului rezemată de peretele de lemn negeluit al cârciumii, gata parcă să se confunde cu el. Îi simţea dorinţa, teama, surescitarea, şi nici urmă de mustrare de cuget pentru ce avea să facă. Volodea privi cornul sângeriu al lunii şi surâse. Oamenii erau doar nişte animale, mai murdare pe dinăuntru decât pe dinafară, chiar dacă se credeau copiii lui Dumnezeu. Trebuia doar să ai suficienţi gologani sau putere şi găseai pe cineva dispus să-şi uite jurămintele. Volodea păşi sprinten spre bărbatul care se îndreptase şi respira grăbit. În tavernă se lăsă liniştea, apoi o târfă strigă ascuţit. Cumva, femeia aceea fără nume îi părea lui Volodea cea mai sinceră dintre făpturile cu care-şi încrucişase cărările în ultima vreme. Măcar ea nu se ascundea! Putregaiul era armura ei. Se vindea tuturor, nu se dăruia unui singur bărbat care s-o trateze ca pe un câine.
Un nor borţos ascunse luna, dar Volodea nu şovăi. Nu avea nevoie de lumină ca să înainteze, nici măcar nu se ostenise să-şi aducă o făclie. Întunericul îi era prieten dinainte să intre în slujba împăratului şi aşa avea să-i rămână mult timp după ce carnea lui Petru devenea hrană pentru viermi. Cel care spera într-o răsplată bogată îi ieşi şovăielnic în întâmpinare, iar Volodea nu-l căută la ochi, ci la semnul de pe palma dreaptă. Fierul înroşit i se lipise de piele pe când pletele nu-i erau vârstate cu alb. Da, bărbatul acela nu avea nimic sfânt.
– Sara bună, străine, mormăi bărbatul. Sunt Grişka. Ai banii?
Volodea îşi zornăi punga de la brâu şi sunetul gologanilor făcu nările celuilalt să tresalte. Palma i se mişcă parcă fără voie spre el, ochii clipiră hămesit.
– Jumătate acum, zise Volodea. Jumătate după ce treaba-i făcută. Ai să vii cu mine! Spuneai că-i pe aproape. Deschide drumul!
Vânzătorul nu răspunse şi nu se mişcă.
– Ei bine? zise aspru Volodea. N-am vreme de şovăială, Grişka! Şi nici n-am să te las să le-anunţi venirea mea, pentru un preţ mai mare
Bărbatul tresări şi-şi duse mâna la brâu.
– De ce spui asta? şopti Grişka. N-ai de unde şti...
– Ştiu mai multe decât crezi. Nu degeaba sunt omul kneazului!
– Dar habar n-ai unde-i locaşul... Eşti singur împotriva lor? Ce vrei de la ei?
Volodea risipi în palmă cinci bani de aur. Lumina lunii îi sărută în grabă, iar Grişka îşi linse buzele ca-n faţa unei hălci de friptură. Volodea îi aruncă nepăsător gologanii şi aşeză punga la loc. Palma i se lăsă pe mânerul sabiei, dar nu o trase din teacă. Nu-i plăcea privirea vânzătorului, însă avea încă nevoie de el.
– Ce-ţi pasă? Te-au lovit cu cizma-n gură, ca pe-un câine. Le vei plăti datoria cu vârf şi-ndesat. Soarta îţi zâmbeşte azi, ca unui negustor cinstit ce eşti!
 Grişka se încruntă şi-şi strecură gologanii în chimir.
– Am să-ţi spun unde sunt, însă mai bine mi-ai da totul de pe-acum. Eu mi-am îndeplinit promisiunea. Credeam c-ai s-aduci soldaţi, nu...
Cât de nesăbuit mă crede? Volodea îl prinse de gât pe vânzător şi-l izbi cu spatele de peretele de chirpici. Auzi oase pârâind şi slăbi doar puţin strânsoarea.
– E prea târziu pentru şovăieli, viteazule! Îţi vei primi răsplata la vremea cuvenită. Nici o clipă mai devreme! Ai înţeles?
– D-da, icni Grişka. Te rog, nu-mi face rău! Te duc, sigur că da!
Un şuvoi puturos şi subţire se prelinse pe picioarele bărbatului şi de acolo pe cizmele lui Volodea. Strâmbând din nas, Volodea şi-şi desfăcu degetele şi Grişka se prăbuşi ca o păpuşă de cârpă în balta pe care o făcuse. Mascându-şi doar pe jumătate scârba, Volodea îl bătu pe spate. Gestul său de încurajare îi smulse vânzătorului doar un scheunat. N-am timp pentru asta. Scoase plosca, luă o duşcă şi i-o întinse. Pierdea licoare bună pe-un gunoi cu ochi, dar Grişka avea nevoie de-o încurajare.
– Bea! Haide, nu te codi! Suntem doar prieteni, Grişka!
Dinţii vânzătorului clănţăniră pe gâtul ploştii. Tăria vodcii îl făcu să tuşească, dar următoarea duşcă veni mai uşor. Un zâmbet chinuit îi întinse buzele.
– Ajunge! spuse Volodea, după a treia înghiţitură. Ia-o înainte! Ca să-ţi treacă mai uşor vremea, gândeşte-te ce-ai să faci cu atâta bănet.
Grişka se împletici pe lângă tavernă. E prea netot ca să se gândească măcar la posibilitatea de a o lua la sănătoasa. Se strecurară printre buruieni, bordeie şi grămezi de lemne, urmând canalul. Era un drum fără întoarcere pentru unul dintre ei, iar primejdia făcea inima lui Volodea să tresalte bucuroasă.
Pe măsură ce înaintau, casele deveneau tot mai liniştite. Vântul se înteţea, la fel şi bătăile inimii lui Grişka. Volodea simţea mirosul sudorii lui, amestecat cu cel al murdăriei de câteva zile şi al urinei. Nu era plăcut, dar nu trebuia să-l mai îndure multă vreme. Picioarele vânzătorului se împleticeau înainte, cizmele lui Volodea plescăiau după el în noroiul gros de-o palmă. Ştiu că avea să se oprească înainte ca Grişka să o facă şi rămase în spatele lui.  
– Ăla, arătă cu degetul Grişka spre ultimul bordei. Ascultă, nu mai ai nevoie de mine. N-am vrut să te-nşel! Dă-mi restul banilor, jupâne! Trebuie doar să baţi la uşă, îţi vor deschide şi...
– Chiar crezi că poţi vinde castraveţi grădinarului? Grăbit mai eşti! Te-aşteaptă cumva nevasta şi copiii, plângând după mâncare? O să ai vreme să-ţi cheltuieşti banii pe târfe! Cu cât aştepţi mai mult, cu atât plăcerea-i mai mare...
Grişka îşi trase zgomotos nasul, dar nu îndrăzni să plece. Volodea rânji şi anticipă transformarea. Nici o cruce nu se vedea deasupra acoperişului lăsat ca sânii unei babe, dar mirosul de tămâie ajungea până la el şi-i făcea părul de pe ceafă să se ridice. Mârâi uşor.
– Doamne, iartă-mă! scânci Grişka. Eu n-am vrut decât să slujesc... Ascultă, e de-ajuns ce-am primit. Doar lasă-mă să plec! Zău, nici măcar nu ştiu cum îţi zice!
Volodea îşi lăsă palma pe umărul lui şi le permise unghiilor să le ascută. Într-o clipă, chipul lui Grişka deveni mai palid decât luna răsărită pieziş dintre nori.
– Ascultă, nu m-ar primi nici să vreau să te vând! şopti pierit. Stareţu-i nebun, zău! M-a blestemat. N-am făcut mare lucru, i-am dus un flăcău la fete, dar el... M-am ţinut de cuvânt... Chiar domnia ta ai spus, suntem prieteni!
Volodea hohoti scurt şi-i puse un deget pe buze.
– O să fii răsplătit pe măsură... Haide, bate la uşă şi cere să vorbeşti cu stareţul! Ai veşti despre diavol! Joacă-ţi bine rolul şi vei fi bogat.
– N-nu, rogu-te! Vreau doar să plec, murmură Grişka, dar se poticni ascultător înainte.
– Aşa te vreau! Curaj, nu-i mare lucru!
Degetele lui Grişka atinseră şovăitor lemnul. Volodea rămase între umbre, departe de uşă. Vânzătorul bătu de trei ori lung, o dată scurt şi încă o dată lung. Paşi grăbiţi se auziră din spatele uşii.
– Cine-i? spuse o voce pe jumătate adormită de bărbat tânăr.
– Grişka, negustorul. Deschide, rogu-te, frate Pafnutie! Am o vorbă cu părintele Semion.
– Părintele stareţ n-are ce vorovi cu tine! Du-te şi te pocăieşte, păcătosule!
– Haide, frate Pafnutie! Am veşti de-o să... Măcar întreabă-l, fii bun!
– Ce veşti poţi să ai? Din fundul paharului ori de sub fustele târfelor?
– Dintre cele pe care trebuie să le audă părintele stareţ. Nu ştii că-s încurcate căile Domnului? Crezi că v-aş bate la poartă pentr-o nerozie? 
– Cum să nu? Stareţu-i bolnav. Nu-i voi tulbura somnul pentru toate aiurelile! Pleacă!
– Dac-am să plec, pe tine să cadă păcatul. Diavolul se dezlănţuie, frate Pafnutie, şi tu-l ajuţi să-şi facă voia!
O pauză lungă se lăsă de dincolo de uşă.
– Aşteaptă!

Când paşii monahului se îndepărtară, Volodea ţâşni înainte fără zgomot. Îşi înnodă degetele pe gâtul lui Grişka şi strânse.

8 iulie 2014

Românii vor magie

Cel puţin asta-mi spun statisticile de până acum ale blogului paralel, cel pe care-l vedeţi în blogroll cu postarea dedicată templului astral. Dintre toate temele atinse până acum, postările dedicate ritualurilor magice cu lumânări au fost cele mai accesate. Iar cum magia e, în esenţă, un efort de a schimba realitatea conform propriei voinţe, ce ne spune asta? Păi, că publicul internaut nu e prea mulţumit de lumea în care trăim. Ceea ce are, desigur, sens. De ce să fii mulţumit la ora actuală?


Arhivă blog

For vampire lovers