19 august 2014

Picătura literară: Amestecate

Ca după concediu, o primă postare uşurică, de fapt un mix literar.
* Întâi şi-ntâi, o semnalare a medalionului literar pe care mi l-a dedicat scriitorul Oliviu Crâznic în revista Egophobia. Dau doar un scurt citat: „Odată cu Ozz, Stefana pătrunde incontestabil în rândul reprezentanţilor de bază ai fantasticului întunecat de sorginte horror, dintre care doar pe puţini îi putem găsi în România”. Restul, citiţi aici.
* Nemira oferă o reducere de 50 la sută la trei pachete de cărţi care n-ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui pasionat de SF şi fantasy – seriile Cântec de gheaţă şi foc, a lui George R. Martin, Turnul întunecat, de Stephen King, şi Jocurile foamei, a lui Suzanne Collins.

* RAO are şi ea o ofertă interesantă, pentru colecţia doamnei literaturii poliţiste, Agatha Christie – două cărţi plus una gratuită.
* Paladin dedică reducerea de 30 la sută cărţilor pentru publicul tânăr, cum ar fi Coraline sau Pulbere de stele a lui Neil Gaiman.
* Ultimele zile de promoţie şi la Millennium Books. Până pe 20 august, preţurile afişate pe site includ reducerea de 30 la sută la toate titlurile.

Săptămâna viitoare, o cronică literară. Voi scrie despre Vegetal, rezultatul colaborării dintre Marian Truţă şi Dănuţ Ungureanu şi una dintre bucuriile mele de vacanţă.

14 august 2014

TRANSFORMAREA: Sub privirile sfinţilor (2)


Volodea îi sărută podul palmei şi surâsul i se lărgi.
– Răbdare! O să afli în curând. Mai avem puţintică treabă! După ce-am văzut, cred c-ai să te descurci de minune.  
Cristina îşi încrucişă privirea cu a lui în oglinda retrovizoare şi se simţi despuiată. Îşi acoperi ruşinea cu un surâs strâmb. Ar fi vrut să-i dea de înţeles că-i cunoaşte secretele, însă ar fi fost doar o altă prostie.
– Despre ce vorbeşti?
– O înghiţitură şi atâtea posibilităţi, murmură Volodea, învârtind volanul. Ştii ceva, Cristina? Ar trebui să-ţi fiu recunoscător. În ultima jumătate de secol, am găsit realitatea oarecum neinteresantă.
Cristina simţi cum un deget de gheaţă îi joacă şotron pe spinare. Acel Volodea care-i făcea complimente i se părea mult mai periculos decât cel care o silise să se poarte ca o târfă. Simţea că-i scăpa ceva care putea face diferenţa dintre viaţă şi moarte.
– Ei bine, sentimentul nu-i reciproc! Dacă tot îmi eşti recunoscător, ce-ai zice să mă laşi în pace pentru totdeauna?
Volodea nu dădu vreun semn că-şi pierde buna dispoziţie.
 – Dragă, nu mă poţi păcăli cu ostilitatea asta! Nu după ce ţi-am gustat sângele! 
Cristina îşi auzi respiraţia oprindu-se.
– Sângele? Ce tâmpenii spui? murmură îngrozită.
Volodea apăsă pe încheietura ei şi Cristina simţi durerea.
– Uită-te singură!
Cristina îşi desfăcu mâneca şi văzu cicatricea proaspătă de la încheietura dreaptă. Gemu, deşi rana se vindeca sub ochii ei.
– Ce-ai făcut?
– Ce m-ai rugat! A fost serviciu contra serviciu, putem spune.
– Minţi!
Izbi cu pumnul în bord, dar se opri abrupt. Trupul cald al călugărului, vena ce pulsa, foamea... Volodea îşi linse buzele, iar Cristina fu pe punctul să leşine din nou. Spune adevărul. Ca să scap de dorinţă, l-am lăsat... O, Doamne! Nici măcar nu-mi amintesc... Volodea îşi puse palma peste a ei. 
– Ţi-a plăcut, cum îţi vor plăcea şi altele. Alex nu ţi-a oferit asemenea experienţe, nu? Aşa c-ai început să le cauţi singură...
Cristina îi privi degetele. Nu era nimic erotic în atingerea lui, dar nu putea nega legătura dintre ei. O simţea cu fiecare părticică a trupului şi a minţii.
– Nu, se auzi răspunzând.
Palma lui Volodea se întoarse pe volan.
– E minunat, nu? îi şopti conspirativ. Să provoci suferinţă şi teamă, să stăpâneşti? O perspectivă mai excitantă decât să fii mama unui mic monstru care te sfâşie pe dinăuntru?
Volodea îi ştia fiecare gând, chiar şi cele prea dureroase pentru a putea fi rostite. Gemu, ocolindu-i privirea. Nu asta era femeia pe care o iubea Alex. Femeia aceea putea depăşi blestemul licorii.
– Da, murmură Cristina. Da, da, da!
Îi venea să se lovească fiindcă recunoscuse aşa de uşor.
– E doar unul dintre efectele comuniunii sângelui, spuse Volodea. Pe ceilalţi îi poţi minţi, dar mie nu-mi zici de-acum decât adevărul, cumnăţico! Păcat că n-am ştiut mai devreme... Poate, te-aş fi ajutat să scapi de îndoieli.
O învinsese încă o dată şi nu era decât începutul răzbunării lui. Nici măcar nu reuşea să-l urască pentru asta.
  Şi adevărul te va elibera, şopti Cristina. Panseul ăsta-i de rahat!

Volodea izbucni în hohote zgomotoase, dar Cristina îşi şnurui buzele, decisă să nu-i ofere pe tavă alte informaţii. Volodea nu continuă însă interogatoriul şi următoarele zece minute se scurseră într-o linişte de cavou. Pe bancheta din spate, Karpov începea să se mişte. Cristina se holba la strada pustie, întinsă sub cerul gri ca un şarpe sătul. Când Volodea trase maşina în garajul vilei, îşi dădu seama cu uimire că nu-i mai păsa de consecinţele sângelui vărsat în acea zi, de bănuielile lui Truşescu, nici chiar de ura lui Volodea ori de iubirea lui Alex. Oare chiar n-o lăsase să bea şi ea? Întâlni privirea rece a lui Voldea şi înţelese că ghicea la ce se gândeşte. Ridică din umeri. Volodea rânji şi apăsă butonul care deschidea portbagajul.
– Şi acum, surpriza, îi spuse. Coboară!
Altădată, tonul lui ar fi supărat-o. Era însă perfect calmă când îi ascultă porunca. Volodea coborî şi se reîntâlniră în spatele maşinii. Cristina privi aiurită la silueta goală, slabă şi plină de vânătăi, îngrămădită în portbagaj. Volodea îl ridică pe Adam în braţe şi deschise uşa care ducea la subsol.
– Vii? Avem multe de vorbit cu ticălosul ăsta.
Cristina răspunse cu o înclinare a bărbiei şi păşi mecanic după el. Îşi imaginase reîntâlnirea cu Adam în multe feluri, dar nu şi aşa. Rămase în capul scărilor, şovăind, în timp ce Volodea se pierdea din vedere. Nu mai intrase în subsol de la descoperirea care o aruncase în infern. Cum ar fi fost viaţa ei dacă n-ar fi coborât atunci? Dacă nu l-ar fi văzut pe Alex cum îl mustră pe Adam... O minciună. Dar, poate, o minciună mai fericită decât adevărul.
Cristina scoase un sunet gâtuit şi călcă pe prima treaptă. Subsolul era ultimul loc în care şi-ar fi dorit să intre, dar decizia de a-l aduce pe Adam acolo i se părea înţeleaptă. Iar frâiele nu mai erau în mâinile ei, şi asta era bine. Făcuse deja destule greşeli ce nu mai puteau fi răscumpărate. E vina lor! Amândoi te-au silit să devii altcineva. Îşi schimonosi buzele într-un surâs. Avusese de ales, doar că alternativa nu-i plăcuse. Nu era cazul să arunce toată vina în cârca lui Alex şi a lui Volodea. Se puse iarăşi în mişcare.
– Poate ar trebui să o chemăm pe Liu, propuse. Adam nu arată prea bine.
– E pe drum. Vino odată! L-am trezit.
Cristina nu găsi motiv să zică nu. Intră cu resemnarea amară a unui prizonier capturat după doar o zi de la evadare. Tabloul în care avea să devină personaj secundar îi era cunoscut. Adam era din nou încătuşat de perete, doar că în faţa lui stătea, cu mâinile-n şold, Volodea. Cristina se uită în ochii mijiţi de durere ai lui Adam şi simţi că ameţeşte. Bărbatul nu dădea nici un semn că ar fi recunoscut-o.
– Cum l-ai prins?
– La fel uşor ca pe-o pisică vagaboandă. N-a trebuit să omor decât patru părinţei. Dar o să depănăm istorii mai târziu! Vreau răspunsuri, şi-am să le obţin, chiar de-ar fi să-l jupoi de viu!
Ecoul propriei încrâncenări de mai devreme o făcu pe Cristina să-şi muşte buzele, dar amintirea filmării din cimitir se strecură hoţeşte în mintea ei şi-i acoperi protestele. Cum îşi răscumpărase Adam trădarea în ochii Ordinului? Atacând-o, furându-i cuţitul... Merita să fie pedepsit!
– Cine vă conduce? Unde-i căpetenia Ordinului? întrebă cu voce gravă Volodea.
Adam privea dincolo de el şi tăcea. Volodea rânji şi-şi aşeză palma dreaptă pe pieptul lui Adam. Pielea i se înroşi într-o fracţiune de secundă, se băşică de parcă ar fi fost cufundată în apă clocotită, iar Adam se cutremură şi gemu. Degetele lui Volodea se mişcară de la un sfârc la altul, apoi înspre buric. Calmul lui o îngreţoşa pe Cristina. Duse palma la gură şi rămase imobilă, împărţită între impulsul de a-i striga lui Volodea să se oprească şi dorinţa ca Adam să plătească pentru trădarea sa.
– Vei vorbi, slugă! spuse Volodea. 
Ochii împăienjeniţi ai lui Adam se opriră pentru prima oară pe chipul lui Volodea.
– Nu. Tu... Nu!
– Ba da! M-ai implorat să te omor... Trebuia s-o fac, dar Alioşa a crezut c-ai mai putea fi de folos. De data asta, am să-ţi scot inima şi-am să te silesc s-o mănânci. Dar întâi ai să-mi spui tot ce ştii.
Un fior o scutură pe Cristina, care ieşi din amorţeală.
– Nu poţi face asta! Nu fără Alex, adică... Va dori să-i pună şi el o mulţime de întrebări. Şi poate-ar fi mai bine ca unele lucruri să rămână nespuse.
Volodea pufni dispreţuitor, dar îşi încrucişă braţele pe piept. Capul lui Adam se întoarse încet spre Cristina şi îndârjirea fu înlocuită de tristeţe.
– C-cristina? horcăi Adam. Îmi... pare...
Tuşi şi scuipă sânge, iar mânia Cristinei se topi.
– O să fie bine! Spune tot ce ştii şi-am să-l rog pe Alex...
Minţea, iar Adam înţelegea asta, chiar şi prin pâcla durerii. Cristinei i se puse un nod în gât, dar decise să nu abandoneze lupta. Dorinţa de a-l cruţa pe Adam devenea tot mai puternică şi se întrebă dacă nu încerca astfel să spele ceva din sângele vărsat. Nu-i aşa uşor! Adam icni şi leşină din nou când Volodea îl izbi cu pumnul în vintre.
– Prea devreme, spuse Volodea. Unde-i amărâta aia de Liu?
Cristina nu se osteni să-l îndemne la răbdare. În schimb, se apropie de chiuveta din colţul opus la camerei, învârti robinetul şi-şi adună palmele sub jetul rece. Apa se înroşi înainte să se scurgă în canalizare. Cristina continuă să se spele şi când nu se mai văzu nimic în chiuvetă. Omul pe care-l ura se transformase în partenerul ei întru tortură. Cu ce se mai deosebea de Kim? Cu nimic. Ca şi pentru ea, pentru tine scopul scuză mijloacele.
Pune nişte apă în găleată! ordonă Volodea.  
 Cristina îşi auzi inima bubuind. N-avea rost să se amăgească, Adam nu avea cum să-i supravieţuiască lui Volodea. Îi putea deja auzi ultimul horcăit, ultimul blestem la care cumnatul ei ar fi răspuns doar cu un hohot triumfător. Fu pe punctul de a-i răspunde să-şi caute altă slugă, dar se răzgândi şi luă găleata de sub chiuvetă. O umplu până la buză şi i-o întinse lui Volodea, care-o goli drept în faţa prizonierului. Cu un geamăt prelung, Adam se trezi. Cristina făcu un pas înapoi. Nu se simţea în stare să asiste la un alt episod de tortură, dar trebuia să rămână acolo, să asculte mărturisile lui Adam.
– Eşti cam palidă, Cristina! spuse Volodea. Ţi-a plăcut mai mult să fii vioara întâi, văd.  
Oricât şi-ar fi dorit să-l strângă de gât, Volodea avea iarăşi dreptate.
– D-da. Ca şi ţie.
– Bine. Să trecem la treabă!
Adam o fixa din nou doar pe Cristina.
– Eşti... b-bine? Copi...lul... Mi-au s-pus... să... Îmi p-pare..
Furia îi turnă iarăşi foc în vene Cristinei, făcând-o să uite de milă. Adam suferea cumplit, dar nu era nevinovat! Asta merita dacă o atacase nu doar pe ea, ci şi-un prunc nenăscut.
– Ce-ţi pasă? se răsti. Ştii ce-ai făcut!
Adam se contorsionă ca de la o lovitură, deşi nu-l atinsese. Volodea îl lovi în schimb peste faţă şi unghiile sale lăsară dâre însângerate.
– Vorbeşte! zise Volodea. Cine-i căpetenia?
– N-nu!
Cristina trase aer în piept şi opri braţul lui Volodea înaintea unei noi lovituri. Îşi apropie buzele de urechea lui.
– Lasă-mă pe mine! Pe tine te urăşte, dar are remuşcări pentru ce mi-a făcut. Va vorbi, promit!
– Bine, mormăi Volodea şi-şi trase singurul scaun din încăpere. Ai un sfert de oră. Până atunci apare şi Liu. Sau o să-i pară tare rău...
Cristina nu se mai uită la el. Nu avea timp să-şi pună la punct strategia de interogatoriu. Trebuia să se bazeze pe bun simţ şi inspiraţie. Scoase din buzunar o batistă, o udă şi şterse obrazul lui Adam. Decise să se îndepărteze de poteca urmată de Volodea.
  Nu sunt furioasă pe tine, zise, dar vreau să ştiu. Ca să pot ierta. Ce ai făcut şi ce-ai spus pentru Ordin?
– N-am v-vrut... Nu ţie... M-au... silit... M-mintea... mea a... Când am... văzut.. semnul... S-s-a ru-rupt.
Cristina îl privi lung şi încercă să reconstituie momentul căderii zidului din perspectiva lui. Semnul... Durerea... Credea că Adam nu avusese de ales şi ştia cum e să se joace alţii cu mintea ta. Încă o dată, se eliberă din tentaculele mâniei şi îi mângâie fruntea asudată.
– Ce ţi-au cerut? 
Adam îşi mişcă de câteva ori buzele fără să rostească vreun cuvânt.
– Cristina, termină cu asta! murmură Volodea. Nu asta mă interesează!
– Şşşt!
Adam se contorsionă de câteva ori înainte să vorbească.
– Au v-vrut... Copilul! Să te... Să-l... pierzi. Eu... le-am... s-spus... de... el... Un... monstru... Am încer...cercat.
 Adam, atingându-mă pe burtă. Dar nu m-a lovit, s-a împotrivit. Trebuie să-l fi costat scump..
– Şi când au aflat că sunt în regulă? murmură. Te-au pedepsit pentru asta?
– D-da.
– Cui îi pasă? şuieră Volodea. Bine i-au făcut! Ce alte secrete le-a mai destăinuit? Câte cuţite ne-a înfipt în spate?
Cristina îşi dădu seama că înaintau pe teren minat. Adam ştia toate secretele ei. Nu putea refuza însă întrebarea. O repetă, iar Adam tăcu destul de multă vreme. Aproape că spera că nu va răspunde când când îşi mişcă iarăşi buzele.
– Vera, şopti Adam. Că ai... f-fost... Că ţi-a... dat...
Volodea tresări şi Cristina simţi cum căutătura lui cercetătoare trece peste ea ca o lamă foarte ascuţită. Asta n-o ştia. Adam gemu şi-o privi tulbure.
– Ai ucis pe cineva? întrebă Cristina. Spune-mi, te rog!
– Mi-au... p-poruncit... să... T-trebuia... Nu ştii... c-ce au... fă...cut după ce... l-am... pierdu...dut.
Se aştepta la răspunsul acela, dar tot rămase fără aer.
– Pe cine ai ucis?
Înainte să primească vreun răspuns, Volodea îşi înfipse degetele în gâtul lui Adam.
– Ce i-a dat Vera? Spune-mi! Ce-ai pierdut?
– Lasă-l să-mi răspundă! strigă Cristina.
Se căzni să-l elibereze pe Adam, dar să desprindă degetele lui Volodea era la fel de uşor ca să taie o bucată de marmură cu un băţ de chibrit. Adam leşină înainte să reuşească.
Dă-i drumul, te rog! şopti Cristina.
Volodea îi aruncă o privire feroce.
– Răspunde-mi tu atunci!
Nu-l va mulţumi decât adevărul. Şi când va afla că ai avut un cuţit care-l poate ucide, nimic nu-l va convinge că era doar unul, care a fost furat. Merită viaţa unui trădător să faci asta?
Un pumnal! ţipă Cristina în urechea lui Volodea. Asta mi-a oferit Vera. Acum dă-i drumul!
În fine, degetele lui Volodea se desprinseră de Adam. Cristina şi Volodea se priviră pe deasupra lui, iar Cristina fu sigură că în clipa aia Volodea îşi dorea să-i smulgă şi ei inima.
– Un pumnal, repetă încet Volodea.
Glasul său îi suna la fel de periculos ca şuieratul unui şarpe cu clopoţei.
– Da, zise Cristina.
– L-ai folosit vreodată, cumnăţico? Şi nu ca să tai ceapă...
Îşi muşcă buzele, sperând să înăbuşe adevărul care se zbătea să iasă. Privirea lui Volodea deveni şi mai intensă, gustul sângelui îi umplu Cristinei gura.
– L-ai folosit?
– D-da.
– Pe cine?
Din nou, Cristina încercă să nu răspundă, dar atât minciuna, cât şi tăcerea erau imposibile.
Alex, şopti. Dar a fost doar o rană superficială. N-am putut... Îl iubesc.
– Pe Alioşa?! Şi nu mi-a zis asta? Ce-i în capul lui?
Cristina fu sigură că Volodea avea să se transforme şi s-o facă fărâme, dar cumnatul ei îşi stăpâni furia cu un efort uriaş.
– Unde-i cuţitul? întrebă Volodea cu voce joasă. Îl porţi la tine? Dă-mi-l!
– Nu-l mai am! Adam trebuie să-l fi furat. L-a pierdut...
Nu-i spuse despre cimitir. În fond, nu minţea. Ochii lui Volodea se îngustară şi Cristina îi aşteptă reacţia cu inima îndoită. Volodea se întoarse spre Adam, dar nu-l mai atinse. În studie îngândurat, apoi o privi din nou.
– Dacă-l mai lovesc, îl omor, zise rece Volodea. O să-i dau nişte sânge, ca să mai prindă puteri. Unde-i?
– În frigider. La bucătărie...
– Să mergem!
– Pot rămâne cu el. Să fiu sigură că nu...
– Nu zău? Ca să-l înveţi ce minciuni să spună?
Încă o dată, Cristina îşi strânse pumnii şi lăsă vorbele aspre să rămână doar în mintea ei.
– După sute de ani de intrigi, sunt sigură că nu poţi fi păcălit aşa de uşor, zise, cu privirea plecată. Şi apoi, ştii că m-ai supus.
Volodea surâse, dar ochii nu i se îmblânziră.
 – Încerci să mă convingi cu complimente? Nu, mergem amândoi! În curând, poliţiştii te vor căuta. Vreau să terminăm până atunci.
Nu putea să-l contrazică. Truşescu ar fi trebuit să se întrebe ce făcea. La urma urmelor, nu în fiecare zi logodnica preşedintelui era în vizorul unui lunetist. Şi dacă v-a văzut cineva intrând ori ieşind din catedrală? Ţi-ai lăsat amprentele şi ADN-ul la locul unei crime... Cum de ai putut uita de orice măsură de precauţie? Ce curăţenie a făcut Volodea? Mai bine să nu ştie!
Cristina îl conduse ascultătoare pe Volodea la bucătărie. În timp ce Volodea turna licoare într-un pahar, se întinse după telecomandă şi ecranul televizorului se lumină, ocupat pe jumătate de figura răvăşită a crainicei.
– ... aşteptăm încă amănunte privind posibila identitate a victimelor, spunea femeia. Iată şi primele imagini de la faţa locului.
Cristina se trase înainte. Era prea devreme pentru asta. Să fi greşit cumnatul ei? Se uită cu îndoială la el.
– Uită-te! o îndemnă Volodea. E interesant.
Cristina urmări imaginile care se succedau fără sonor, încercând să înţeleagă ce vede.  Dintr-o grămadă de ruine încă ieşea un fum gros, iar printre zidurile năruite se amestecau oameni în uniforme pătate de sânge şi praf. Tabloul apocaliptic avea ceva familiar şi Cristina miji ochii ca să vadă dincolo de norii negri. Doar o jumătate de turlă se iţea ireal, fracturată parcă de mâna unui uriaş. Crucea încă tremura în vârf.
– Catedrala, murmură Cristina. A explodat!



7 august 2014

TRANSFORMAREA: Sub privirile sfinţilor (1)



Maşina gonea spre centrul Iaşului, dar Cristina nu se uita pe geam şi nici la şofer. Pentru a cincea oară, şterse pliantul din poale cu degete umede, punându-şi la îndoială judecata. Karpov încă nu ştia ce vrea să facă. Fusese trimis s-o aducă la Alex, însă ea avea alte planuri, la fel de înţelepte ca un ritual şamanic drept în mijlocul străzii. Dar planuri care să-i aducă răspunsurile potrivite, care s-o ajute să nu-şi piardă somnul, să se poată privi în oglindă. Întrebări erau multe, însă numai una conta cu adevărat. Ce era atât de important la blestemata de catedrală cât să-l coste viaţa pe Marian? Avea nevoie să creadă că agentul fusese principala ţintă a asasinului. Volodea nu s-ar fi oprit până n-ar fi ucis-o, n-ar fi pierdut timpul cu Marian. Dacă-i doar o altă  amăgire?  Ştie cam tot ce-ai putea gândi despre el. A fost mereu înaintea ta şi vrea răzbunare. Şi tu ţi-ai dori asta, dacă ai fi în locul lui. Dar, orice-ar crede despre tine, n-ar vrea să-i facă rău lui Alex. Ştie cât l-ar îndurera moartea ta.
Cristina privi în fine strada şi îşi şnurui buzele. Se apropiau de Palatul Roznovanu, iar Karpov nu avea să-i accepte uşor porunca. Lucrurile ar fi fost mult mai simple dacă nu s-ar fi urcat în maşina lui. O frică nelămurită o făcuse să accepte, dar ştia că fusese o neghioabă. Rusul îi slujea lui Volodea şi n-ar fi mişcat nici măcar un deget să o apere. Oftă fără să se ascundă. Gândurile i se învălmăşeau, un plan lua locul altuia şi toate i se păreau prosteşti. Închise ochii şi încercă să se concentreze.
Maşina se opri şi Cristina clipi, adunându-şi forţele. Karpov se întoarse spre ea, fără să dea vreun semn că e gata să-i deschidă portiera. Cu inima cât un purice, Cristina aşteptă. Sluga lui Volodea nu-i adresase vreun cuvânt de când parcase în faţa spitalului.
– De ce-ai dispărut, kiska? se răsti rusul. Stăpânul Alex e negru de supărare! Dacă n-ar fi fost conferinţa, m-ar fi făcut bucăţi...
Cristina îşi drese glasul. Gâtul i se uscase de parc-ar fi mers ore în şir printre dune.
– Ce-a spus?
– Să-l aştepţi în birou. De data asta, am să fiu cu ochii pe tine şi la budă!
– Ba nu! Mai am ceva de făcut.
– Să nu-ndrăzneşti să...
– Ba tu să nu-ndrăzneşti să-mi spui ce să fac! Nici măcar Alex nu-mi porunceşte, slugă! Lasă-mă să ies şi nu-ţi mai uita locul!
Karpov o privi de parcă avea de gând s-o pălmuiască, dar Cristina îşi păstră mina hotărâtă. Ceva din ea îşi dorea ca rusul s-o refuze, chiar s-o atace. Atunci ar fi ripostat, cu toată forţa ei. Îşi dorea să-i vadă sângele ţâşnind, transformând maşina într-o cameră de abator. Foamea pândea încă sub pelicula uleioasă a celorlalte gânduri şi, poate, rusul o simţi, fiindcă apăsă butonul de pe bord şi încuietorile portierelor pocniră. Palid deodată, Karpov ieşi poticnit din maşină şi-i deschise portiera. Cristina coborî fără să se mai uite la el. Ostilitatea lui Karpov răzbătea din fiecare respiraţie, însă nu conta decât că nu i se mai punea de-a curmezişul. Victoria în faţa slugii o făcu pe Cristina să se simtă aproape la fel de bine ca atunci când îi rănise stăpânul.
– Unde mergem? murmură Karpov.
N-avea rost să nu-i răspundă. Oricum, îl ţinea strâns în lesă.
– Eu mă duc la Mitropolie. Tu mă poţi aştepta afară.
Păşind spre catedrală, cu rusul la doi paşi în spate, Cristina îşi dădu seama că habar nu avea ce va face. Nu putea să intre în locaş şi să-i întrebe pe călugări dacă erau amestecaţi într-o crimă. Nu avea nici măcar o fotografie a răposatului, ca să se intereseze ce făcuse acolo. Truşescu s-ar fi descurcat mult mai bine, şi nu doar fiindcă asta era meseria lui. Îndoielile nu-i făcură însă pasul să şovăie. Intuiţia îi spunea că-i vital să acţioneze rapid, că dacă mai aştepta chiar şi o oră avea să fie prea târziu.
Se opri lângă poartă. Pe aleea ce ducea la catedrală nu se vedea nici picior de om, şi poate era mai bine aşa. În vârtejul evenimentelor, nu trebuia să uite că acţiunile ei se reflectau şi asupra imaginii lui Alex. Gândul o făcu să pufnească. Dacă ar fi ştiut ce era Alex când îi propusese o slujbă, i-ar fi răspuns să şi-o vâre acolo unde soarele nu ajungea niciodată. Fii serioasă! Ai fi crezut că glumeşte şi să-ţi fi spus adevărul.  În spatele ei, Karpov bătătorea zăpada cu bocancii masivi, dinspre catedrală nu răzbătea zvon de liturghie. Se puse din nou în mişcare, aşteptând în orice clipă să apară vreun părinţel şi s-o ia la întrebări. În fond, nu trebuie cine ştie ce  explicaţii... E normal pentru cineva care a trecut pe lângă moarte, care a văzut un om stingându-se, să  se reculeagă. Dă chiar bine la presă!  Calculul îi smulse un chicotit amar.
– Rămâi aici! îi şopti lui Karpov şi se strecură în catedrală.
Nu-şi făcu cruce, doar împinse uşa grea. O izbiră mirosul de tămâie şi liniştea perfectă. Tocurile ei stârniră ecouri pe pardoseală. Totul era cufundat într-o penumbră neliniştitoare şi, după primii metri, un junghi puternic îi străbătu pântecele. Cristina respiră adânc, se opri şi-l aşteptă să se potolească. Se obişnuise şi cu asta. Durerea sporea însă, iar Cristina privi în urmă. Uşa rămăsese întredeschisă, ar fi putut să ceară ajutorul rusului. Zău? Şi ce-ar face? Începu să se încovoaie, dar strânse din dinţi. Un geamăt ar fi sunat, în pustietatea locaşului, mai rău ca o înjurătură, Jilţurile cu perne roşii erau aproape, dar nu îndrăznea să se aşeze. Ceva i se împotrivea. Dacă îngerii existau, prezenţa ei acolo îi ultragia pe toţi.
– Haide! se încurajă şoptit. Încă un pas!
Lumânările candelabrelor pâlpâiră, deşi de afară nu răzbătea vreo adiere. Un zuruit veni dinspre raclă, de parcă Sfânta Parascheva ar fi bătut cu pumnii în capacul de sticlă şi ar fi încercat să se scoale, s-o alunge din biserică. Privi într-acolo şi zgomotul încetă, dar dinspre balcoane răzbătu o cacofonie de trosnituri, foşnete şi chiţăituri. Cristina îşi acoperi creştetul cu palmele, gata pentru o ploaie de şobolani, dar larma încetă când mai făcu un pas. Dar fierul înroşit se rotea fără osteneală în trupul ei, pedepsind-o pentru îndrăzneală, pentru toate păcatele trecute şi viitoare. Cumva, ştia că era de ajuns să plece ca durerea să se oprească. Era însă prea încăpăţânată ca să cedeze, chiar de-ar fi trebuit să se războiască cu toţi sfinţii şi îngerii raiului. Se sprijini de unul dintre stâlpii groşi şi ridică sfidător pumnul spre cupolă.
– Dă ce-ai mai rău! Nu plec până nu aflu de ce-a venit Marian aici!
Uşa se izbi cu un pocnet asurzitor şi toate lumânările se stinseră deodată. Cristina aşteptă, cuprinsă de o bucurie stranie, să-şi înfrunte vrăjmaşul. Un bâzâit surd veni dinspre altar, dar se opri când Cristina oftă. Cristina îşi trecu palma peste fruntea transpirată şi, tremurând, scuipă sânge pe podea.
– Vino! 
Vorbea în pustiu. Se aşteptase la o înfruntare monstruoasă, la revelaţii cumplite, dar avea parte doar de-o tortură zadarnică. Tot felul de înjurături îi răsăriră în minte şi îşi acoperi buzele cu palmele, impunându-şi să nu se lase pradă furiei. Sfidarea ei nu mergea atât de departe. Ruşinea o podidi pe neaşteptate. Ce-şi închipuia că face?
– Trebuie să fie ceva aici! Trebuie...
O parte a minţii îi zicea că se amăgeşte doar ca să ofere un sens morţii lui Marian. Alta îi cerea îndărătnic să mai caute. Îşi îndesă palmele în buzunare, refuzându-şi pentru ultima oară înfrângerea evidentă. Nu-i nimeni aici. Nimeni şi nimic, nici un semn de la diavol ori de la sfinţi. Doar mintea-ţi joacă feste. Telefonul ţârâi şi Cristina chicoti când văzu numărul lui Alex. Poate primea semnul cerut. Oricum, nu trebuia să mai încerce răbdarea logodnicului ei. Totuşi, nu răspunse.
Ciotul de lumânare îi răsări printre degete când lăsă aparatul să cadă în geantă. Îl răsuci, gata să-l prefacă în fărâme, dar se răzgândi. Se întoarse în holul mic, deschise uşa din stânga şi se duse la bazinul cu lumânări pentru vii. Vreo zece îşi dădeau pâlpâitor obştescul sfârşit, împrăştiindu-şi lacrimile de ceară în apa tulbure. Nimeni nu se ruga lângă ele. Cristina aprinse ciotul, dar nu mai apucă să-l aşeze înăuntru. Culorile şi formele se amestecară, ca şi cum ar fi fost transportată într-un caleidoscopul. Bucăţile de lume se rotiră ameţitor, până pierdu şirul schimbărilor. Fiecare reaşezare era însoţită de o nouă şi cumplită simfonie la ferăstrău. Podeaua se zgâlţâia, când moale ca un covor de moluşte, când dură ca diamantul. Mirosuri venite de nicăieri o asaltau, tămâie, ouă clocite şi sânge, fum şi pământ reavăn, portocale şi mentă, naftalină, gunoi, oţet, trandafiri... Nimic n-avea sens, dar măcar durerea se potolise. Când Cristina se aplecă în faţă şi simţi sub degete marginile bazinului, litere de foc izbucniră chiar în faţa ei.
– Puterea întunericului creşte, ţipă Cristina. Teme-te când se va pogorî! Căci Cel fără nume nu poate fi ucis decât de numele său.
Lumea se reaşeză fără veste, iar Cristina căzu în genunchi. Dacă ar fi fost bătută cu biciul, probabil că s-ar fi simţit mai bine. Nu se ridică imediat. Îşi mângâie o vreme pântecele şi încercă să se convingă că i se năzărise totul. Nu reuşi, dar furia o ajută să plece de acolo.
Aerul rece o învioră, dar nu apucă să se bucure de el. Văzu întâi călugării şi apoi trupul lui Karpov, rezemat de peretele catedralei. Un firicel de sânge i se scurgea rusului din nas, altul din tâmpla stângă. Cristina înţepeni. Îl ura pe Karpov, dar nu era pregătită să-l treacă pe lista victimelor. Cei doi vlăjgani în rase ponosite care se pregăteau să-l tragă în jos pe scări se opriră la vederea ei. Cristina mârâi a satisfacţie şi se aruncă asupra lor. Îşi doborî primul inamic cu un upercut în stomac, izbindu-l de uşă, dar celălalt reuşi să-i trimită o lovitură în plină figură. Pumnul călugărului îi nimeri obrazul rănit, iar Cristina se clătină periculos. Făcu un pas în lateral şi-şi regăsi echilibrul la timp ca să se ferească de croşeul adversarului. Rana lăsată de glonţ se redeschidea, însă meciul acela de box nu-i aducea doar suferinţă. Rânji şi, cu o doză de noroc, nimeri cu genunchiul drept în testiculele duşmanului. Cu un urlet, călugărul se prăbuşi pe spate, iar Cristina îi ţinti gâtul cu talpa. Monahul rostogoli pe scări şi rămase nemişcat pe ultima treaptă. Părea să aibă gâtul frânt. Cristina îşi muşcă buzele, oscilând între părere de rău şi satisfacţie răutăcioasă. Era însă prea devreme ca să-şi sărbătorească victoria. Tovarăşul mortului reuşise să se ridice şi Cristina se întoarse spre el, cu un surâs larg. Ordinul exista. Era minunat să aibă un duşman căruia nu trebuia să-i spună prieten.
– Ce aveţi cu noi? întrebă. Ce v-am făcut?
Evită o lovitură în pântece, dar rată şi ea nasul coroiat al monahului. Dansară unul în jurul celuilalt câteva minute, atingându-se fugar. În fiecare secundă, Cristina se aştepta să audă clopotele cum sună ca pentru năvălirea unei hoarde păgâne. Locaşul rămânea însă la fel de tăcut ca o morgă.
– Ai să mori, târfă! mormăi călugărul şi scoase din mânecă un cuţit.
Lama şuieră spre ea şi Cristina se aruncă într-o parte.
– Nu eu! Nu azi! M-am săturat!
Cu stânga îl izbi în tâmplă şi, înainte ca bărbatul să se dezmeticească, îi prinse încheietura mâinii cu jungherul. O răsuci până auzi osul cum pocneşte. Cu un urlet dement, călugărul căzu în patru labe. Cristina îi smulse cuţitul şi-l aruncă spre uşă. Cu un zbârnâit, lama se înfipse în lemn. Cristina hohoti. Câştigase. Şi acum?
Călugărul plângea, strângându-şi la piept mâna ruptă. Cristina îl ridică de gât, ca pe un pui de pisică, până când faţa lui ajunse la nivelul pieptului ei. Monahul se holba îngrozit şi gemea întretăiat. Cristina îşi potoli respiraţia şi-şi adună gândurile.
– Nu sunt dintre cei care întorc şi al doilea obraz, spuse blând. Trebuia să mă lăsaţi în pace!
– Tu, horcăi călugărul, ai băut...  
– Da, da, am băut sânge! Mare scofală! Câţi sunteţi în Ordin? Cine vă conduce? Unde-i Adam?
– Nu-ţi... spun.... nici... t-târfă! Ai să... a-arzi în... f-focul... iadului!
Cristina îl scutură ca pe-o cârpă, dar nu obţinu decât alte gemete. Începea să se plictisească.
– Vorbeşte şi-am să te las să trăieşti! promise, pe jumătate convinsă că minte.
Uşurinţa cu care juca rolul torţionarului i se părea uimitoare. Se linişti spunându-şi că e-n criză de timp, că are de ales între a provoca durere şi a pierde singura şansă la răspunsuri. Nu doar viaţa ei depindea de asta.
– Nu-ţi... s-spun..., şopti monahul.
Părea gata să leşine. Cristina îl pălmui, dar călugărul îi răspunse doar cu un urlet.
– Vorbeşte, ucigaş nenorocit! Unde-i Adam? Cine-i căpetenia voastră?  
El se încordă şi Cristina îşi dădu seama că-şi aduna ultimele puteri ca să reziste chinului. E o nebunie ce faci. Cineva te va vedea şi n-o să poţi explica asta. Cheamă-l pe Truşescu!  Dar erau prea multe secrete de păstrat ca să-şi permită să-l amestece pe comisar. Închise ochii, încercând să găsească o soluţie. Deodată, palma i se mişcă parcă singură, unghiile îi spintecaseră călugărului buza de jos şi ceva cald i se scurse pe mână. Cristina adulmecă şi suspină.
– Vorbeşte! ţipă şi-l săltă pe călugăr ca pe-un bebeluş.
Un tremur de nerăbdare o cuprinse când îşi apropie chipul de al lui. Monahul strânse din dinţi şi-şi dădu ochii peste cap. Cristina îl lăsă să cadă, iar ceafa lui atinse piatra cu un pocnet plăcut, ca de sticlă de şampanie. Inima călugărului încă bătea, dar tot mai slab. Cristina se urcă pe el şi-i rupse rasa la gât. Îl încălecase ca pe un amant şi-şi simţi buzele încreţindu-se, ridicându-se pentru a dezveli dinţii, la un deget de vena ce pulsa ademenitor.
– Ultima şansă! hârâi.
Pentru cine vorbeşti? El nu te-aude.  De pe buzele monahului ieşea o spumă groasă, dar nici măcar asta n-o opri. Îi atinse pielea cu dinţii, o zgârie doar puţin şi-o linse. Deşi inconştient, îl simţi că se întăreşte pentru ultima oară. Gustul acelei picături de sânge, spasmele lui de agonie erau ameţitoare. Foamea devenea de necontrolat.
– Nuuuuu! ţipă Cristina şi strânse pumnii.
Se lovi cu toată puterea în obrazul rănit. Durerea explodă în ea şi Cristina leşină.
O treziră hurducăturile, apoi auzi zgomotul motorului. Era aşezată pe locul mortului, într-o maşină ce trecea nepăsătoare peste gropi. Auzi un fluierat şi degete aspre trecură peste obrazul ei. Pansamentul dispăruse, la fel şi foamea. Nu deschise încă ochii, dar mintea îi lucra repede. Ce s-a întâmplat? Călugării... Am vrut... La dracu!  Ce-am făcut?Unde mergem? Cine m-a urcat în maşină? Ordinul? Karpov? Ambele variante i se păreau la fel de rele, dar amintirea care se refăcea crâmpei cu crâmpei era cu adevărat îngrozitoare. Poate n-ar mai fi trebuit să se trezească. Un geamăt uşor răzbătu de pe bancheta din spate, dar şoferul începu să fluiere nepăsător. Era un bărbat şi tot ce emana trupul său i se părea cunoscut. Cristina strânse şi mai tare pleoapele.
– Haide, nu te mai preface, cumnăţico! Ştiu că ţi-ai revenit. N-are rost să ne jucăm de-a frumoasa adormită.
Era vocea lui Volodea. Trupul Cristinei se cutremură şi buzele lăsară să le scape un icnet. Trebuia să-l înfrunte. Deschise ochii, se întoarse şi văzu chipul zâmbitor al cumnatului ei. Avea o pată roşie pe bărbie.
– Tu!
– Sigur că eu. Cine să fie, Papa Pius?
Cristina se ridică abrupt şi încercă să pună o distanţă cât mai mare între ei. Nu suficientă. Se sili să-şi controleze mimica, să nu dea semne de teamă. Fără îndoială, Volodea avusese grijă ca portierele să fie încuiate şi oricum n-ar fi îndrăznit să sară la viteza cu care rulau. Geamurile fumurii o făceau invizibilă din afară şi-i spuneau că schimbaseră maşina. Aruncă o privire scurtă în spate. Karpov era întins pe banchetă, încă semiconştient. Nu m-ar ajuta, chiar dac-ar fi treaz. Faptul că-l înţelegea mai bine pe Volodea, că simţise aceeaşi furie ca el n-o ajuta, ci o speria şi mai rău.
– Poliţia are fotografia ta, şopti. Nu-i înţelept să te plimbi prin oraş.
Volodea chicoti uşor.
– Draga mea cumnată, mereu preocupată de siguranţa rudelor... Ştiu despre poze, mi-a zis Alioşa. Nu-i o problemă! Doar nu credeai că voi lăsa neterminate afacerile noastre din cauza unor copoi? Ar trebui să-mi mulţumeşti că am făcut curat în urma ta...
– Curat?
El se întinse după mâna ei. Cristina ezită o secundă, dar îl lăsă să o apuce. Degetele lui se strânseră jucăuş în jurul încheieturii ei, aşa încât să-i simtă simtă pulsul.
– Ţi-ai cam pierdut cumpătul la Mitropolie, nu? Tocmai domnişoara moralitate să jinduiască la sânge de popă! Cine-ar fi zis? Deşi mi-a plăcut spectacolul, trebuie să recunosc. Nu foarte inteligent, dar pătimaş... 
Are dreptate, ticălosul! A fost o greşeală uriaşă. Dar eram... Nu eram eu însămi.
– Ai fost acolo de la început? Cum de-ai ştiut?
– Ce-ţi bate inima! Poate mi-a şoptit o păsărică... Poate distrugeam cuibul ticăloşilor ăstora. Nu aşa ca tine, ce-i drept. După ce-am văzut acolo, orice meci de K1 mi se va părea plictisitor.
Ce urmăreşte? De ce să mă ajute? Omul ăsta urăşte cu o asemenea forţă... Nu va renunţa niciodată la răzbunare. Ordinu-i duşmanul nostru comun, iar Volodea nu-i prost.
– Ce-ai făcut? întrebă, forţându-şi inima să-şi încetinească ritmul.


31 iulie 2014

TRANSFORMAREA: Purpuriu pe alb (2)

Lumea încremeni în jurul ei, odată cu inima Cristinei. Până şi aburul răsuflării păru că devine solid pentru câteva secunde. Nu veni însă împuşcătura care i-ar fi pedepsit prostia, ci doar o rafală tăioasă în faţă. Vântul îi tăia pielea rănită ca un bisturiu, dar nu avea s-o ucidă. Totuşi, nu se simţise niciodată atât de vulnerabilă, nici măcar când se aflase în puterea lui Kim. Încă se pregătea pentru moarte când partea rămasă funcţionalădin mintea ei îi şopti că asasinul plecase. Primul pas fu greu, următorii prea uşori.
Nu era pregătită pentru asta când se lăsă în genunchi lângă trupul lui Marian. Ochii lui, încă deschişi, erau acoperiţi de o pojghiţă groasă de sânge. Luase cu el toate informaţiile  nespuse, toate speranţele ei. Cristina îşi acoperi gura şi nasul cu palmele, dar nu era la fel de simplu să-şi ferece şi mintea. Iar gândul care-o copleşea era terifiant. Chiar şi mort, Marian i-ar fi putut dărui ceva. Poate, odată cu sângele, i-ar lua şi secretele. Oscilând între foame şi greaţă, Cristina îi atinse şovăitor urechea dreaptă cu buze tremurătoare.
– O să fie bine, murmură.
Cu cine vorbea? Nu cu mortul. Oricum, nu de cuvinte avea nevoie. Buzele, dinţii ei voiau să facă altceva. Îşi înfipse colţii în podul palmei, dar simţi tot gustul sângelui. O alegere proastă. A câta pe ziua de azi? Nu se putea desprinde de cadavru. Degetele îi desfăcură parcă singure nasturii scurtei de blană, apoi cămaşa. Inima lui nu mai bătea, dar asta nu însemna că... Nu! Opreşte-te! Unghiile ei îi zgâriară pieptul şi se înfipseră disperate în ţesătura plină a cămăşii. Ceva foşni în buzunar, iar Cristina se agăţă de ultimul mister al lui Marian cu toată puterea care-i mai rămăsese. Scotea foaia udă când trei maşini frânară una după alta şi glasuri nervoase de bărbaţi se amestecară cu zgomotul portierelor izbite. Cunoştea măcar una dintre vocile acelea. Strecură pliantul în mânecă înainte de a izbucni într-un plâns necontrolat. 
Palma comisarului Truşescu o prinse de braţ şi Cristina se lăsă trasă spre duba blindată, în timp ce Agrişan şi mascaţii se împrăştiau în piaţă. Foamea se topise, rămăseseră doar lacrimile.
Degetele comisarului se aşezară pe umărul ei într-o mângâiere neobişnuită pentru el. Cristina nu-l privi, ci continuă să suspine. Medicul din ambulanţa ce le urmase mascaţilor se apucă să-i examineze obrazul. Se mişca excesiv de prudent, ezitând înainte de fiecare atingere, de parcă s-ar fi temut că va rămâne fără slujbă la cea mai mică greşeală. Probabil, chiar aşa s-ar întâmpla.
– Hemoragia s-a oprit, o anunţă cu evidentă uşurare esculapul. Deocamdată, pun un pansament. Nu cred c-aveţi avea nevoie de copci, domnişoară Man. Sigur, nu-s expert în chirurgie estetică...
– Bine, mulţumesc. O să fie bine...
Faptul că ajunsese să-l încurajeze ea pe doctor îi strâmbă buzele într-un surâs dureros. Comisarul îl privi fioros pe omul în halat alb şi apoi pe ea.
– Cristina, nu ştiam că eşti tu! Ni s-a raportat doar că se trag focuri de armă... Te ducem repede la spital, rezistă!
– Nu încă. Nu-i aşa de grav, ai auzit! Dar Marian a...
Ochii comisarului Truşescu se fixară asupra ei cu o urmă de îndoială, în timp ce schimba câteva cuvinte prin staţie. În scurtul răgaz pe care i-l oferea raportul poliţiştilor, Cristina făcu un efort să-şi stăpânească lacrimile. Truşescu ar fi înţeles, poate, prea multe din ele.
– Da, zise scurt comisarul. E mort. O împuşcătură perfectă. Deci îl cunoşteai, nu v-aţi întâlnit întâmplător în piaţă?
Cristina răspunse fără să se gândească, pentru prima oară după multă vreme.
– Da, i-am dat o însărcinare şi avea noutăţi pentru mine. Omul lucrează... lucra la Serviciul de Informaţii. Mi l-a recomandat Felix.
– Ce însărcinare?
– Să afle nişte chestii despre Adam, cât mai discret cu putinţă.
Sinceritatea îi făcea bine, chiar dacă nu cumpănise toate efectele ei. Şocul vorbeşte prin gura ta. Vina... E oare o tactică înţeleaptă? Truşescu se încruntă şi-şi aprinse o ţigară, nepăsător la dojana din privirea medicului.
– Adam, cel care a plecat din cimitir după ce te-a lovit. Au trecut câteva zile de atunci. Nu s-a întors la slujbă?
– Nu.
– Totuşi, nu l-aţi declarat dispărut. A fost decizia ta sau a domnului Corbu?
Cristina îşi scoase batista şi-şi suflă zgomotos nasul. Nu avea nevoie să i se explice contradicţiile comportamentului ei. De data asta, trebuia să mintă.
– Păi, nici nu a dispărut! Iar felul cum a evoluat în ultimele zile relaţia dintre Adam şi Alex nu-i treaba Poliţiei. E o chestie mai... complicată. Adam a avut o cădere psihică iar un alt scandal e chiar ultimul lucru de care avem nevoie în clipa asta. 
Comisarul îşi drese glasul, evident nemulţumit de răspunsul ei. Avea şi de ce. Cu fiecare cuvânt, se înfunda tot mai rău în mocirla minciunilor. Cristina lăsă să-i scape o ultimă lacrimă şi gemu uşor când doctorul îşi termină treaba. Nu era întru totul o prefăcătorie, dar avu efectul scontat. Truşescu stinse duşmănos ţigara şi renunţă la interogatoriu.
– O să mai vorbim despre asta, spuse comisarul. De ce n-a intervenit la timp garda ta?
– Am venit singură. Nu-mi place să se ţină cineva după mine când discut subiecte delicate. Când am plecat, nici măcar Alex nu ştia de întâlnirea asta. A fost o chestie de ultim moment, n-am apucat să-i zic... Era în şedinţa CSAT.
Truşescu o privi neîncrezător.
– Glumeşti, nu?
– Nu, deloc!
– La dracu, Cristina! Nu vezi cât te costă secretele pe care vrei să le păstrezi faţă de toată lumea? Ai fost la un pas de moarte, din nou. Chiar dacă ai scăpat ieftin, o să fie un coşmar când presa o să afle... Şi o să afle repede. N-avem cum ascunde un asasinat chiar în centrul Iaşului!
– Ştiu. Până la urmă, poate n-ar fi o idee aşa de rea să mă duc la spital. Începe să mi se învârtă capul.
– În fine! E prima chestie de bun simţ pe care-ai spus-o. Vin cu tine!
Ambulanţa demară şi Truşescu se aşeză lângă ea.
– Ce-ai văzut? întrebă comisarul.
Cristina surâse strâmb.
– Cineva l-a împuşcat pe Marian, ce-i de văzut? A căzut în mijlocul propoziţiei. Iar eu doar am încercat să mă feresc... Nici nu ştiu cum am ajuns după movila aia. Am avut noroc, cred.
Glasul îi cedă şi Cristina îşi lăsă fruntea pe genunchi. Strânse din dinţi ca să oprească un alt hohot. Îl auzi pe Truşescu butonând telefonul. Trimitea un mesaj, dar pe Cristina nu o încercă nicio urmă de curiozitate privind destinatarul.
– Aţi apucat să vorbiţi? întrebă comisarul. A aflat ceva care l-ar fi putut pune în pericol? Pe el sau pe tine. Serviciul are surse şi mijloace mai puţin... ăăă... ortodoxe.
Cristina scutură din cap.
– Orice-a aflat, a dus cu el în mormânt. Of, mă simt răspunzătoare pentru asta... Avea oare familie?
Truşescu îşi îndesă aparatul în buzunar.
– Nu ştiu încă. Nu te gândi la asta, omul şi-a făcut datoria! A fost doar o cerere oficială, nu?
– Da.
Ţiuitul staţiei o scuti de o nouă întrebare. Comisarul ascultă tot mai încruntat veştile.
– A dispărut, raportă Agrişan. Am identificat camera de unde s-a tras, dar asasinul n-a lăsat în urmă decât nişte picături de sânge.
Comisarul şi Cristina se priviră sideraţi.
– Sânge? repetă Truşescu. Eşti sigur? N-are niciun sens.
Chiar că n-are. Singurele focuri de armă au fost trase spre mine şi Marian.
– Cât se poate de sigur, şefule! E aiurea de tot...
– Poate i-a curs sânge din nas, murmură Cristina.
– Aha, cum să nu! se stropşi comisarul. Atunci de ce n-a şters sângele înainte să plece? A avut grijă să nu lase amprente sau cartuşe. Pe de altă parte, cine să-l atace pe lunetistul nostru?
– Un alt client, cineva din personal care a dat din greşeală peste el? zise Cristina. Poate asta m-a salvat. O întâmplare...
– Puţin probabil, zise comisarul. Un trăgător de elită îşi ia măsuri de precauţie când pregăteşte un asemenea atac. Nu lasă nimic la voia întâmplării.
– Numai că atacul n-a fost pregătit din timp. Am aflat despre întâlnire doar cu jumătate de oră înainte, printr-un mesaj. Cine putea şti despre ea, în afară de mine şi Marian?
– Cineva care vă intercepta telefonul, domnişoară, interveni Agrişan. Şi avea la îndemână o puşcă cu lunetă. De data asta, nu vorbim despre un nebun oarecare, ci despre un profesionist.
– OK, deocamdată-i singura explicaţie rezonabilă, spuse comisarul. Bine, să spunem totuşi că a intervenit un factor neprevăzut, stricând planurile asasinului. Unde-i cel care l-a întrerupt?
– L-a omorât, presupuse Cristina, încercată de un nou puseu de greaţă.
– Ar fi fost văzut dacă ieşea din hotel c-un cadavru. N-avea nici timp de chestii elaborate, trebuie să iasă repede. Cercetaţi amănunţit hotelul, Agrişane!
– Sigur, şefule! Oricum, nimic altceva în cameră nu-i răvăşit. Dacă a fost o înfruntare, s-a terminat repede. 
– Pe-al cui nume e camera? întrebă comisarul.
– În ultimul an, a fost închiriată de o fundaţie din Ardeal, Mâna speranţei. De fapt, din câte zice recepţionerul, nu se caza nimeni, deşi banii veneau regulat. Se pare că era folosită doar pe hârtie, de cineva care avea nevoie să indice o adresă. Nici măcar scrisori nu primeau pentru fundaţia asta. Am verificat, cheia e încă la recepţie.
– Urme de forţare la uşă?
– N-am găsit, dar nu-i relevant. O yală ca asta n-ar fi o provocare nici pentru mine.
– Dar a reuşit să aleagă singura cameră folosită doar cu numele din tot hotelul! exclamă Cristina.
– A primit un pont, e clar, dar de la cine? răspunse Agrişan. Va trebui să scuturăm tot personalul. Căutăm în carul cu fân. Cine ştie la a câta mână a ajuns informaţia la el. Într-un an...
– Atunci pune osul la treabă! îi reteză vorba comisarul. Am să-mi suflec şi eu mânecile în curând. După ce termin cu... prietena noastră.
– Am înţeles, şefule! Totu-i în ordine acolo?
– Da, interveni Cristina. Sunt în regulă. Nu vă mai faceţi griji pentru mine!
Cu un plescăit dezaprobator, comisarul închise staţia şi-i întinse poşeta ei. Cristina răsuflă uşurată când văzu că n-avea urme de sânge.
– Ajungem îndată!
– OK. Trebuie s-o anunţ pe Liu. Dar atunci vor afla şi Alex, şi Volodea.
Poliţistul se uita la ea de parcă se aştepta să se rupă în bucăţi. Cristina nu riscă un surâs încurajator, de teamă să nu izbucnească iarăşi sângele. Scoase telefonul din poşetă şi, în câteva cuvinte, o anunţă pe Liu despre atentat. Constată că avea totuşi noroc. Chinezoaica era deja la spital.
– O să mă aştepte la intrarea din spate doctorul personal, îl anunţă Cristina pe medic. Doar mă daţi pe mâna lui...
– Minunat! exclamă omul.
Nu se supără. În locul lui, şi ea ar fi vrut să scape de un asemenea pacient. Ambulanţa se apropia de spital când poliţistul vorbi aparent nepăsător.
– O ultimă întrebare...
– Da? şopti Cristina, cuprinsă de o senzaţie neplăcută.
– Cine crezi că era principala ţintă? Tu sau Marian?
Întrebarea de nota zece. Aş vrea să ştiu şi eu răspunsul.
– Eu... habar n-am! A tras în amândoi.
– Dar tu ai scăpat, graţie unui morman de zăpadă... Nu mă înţelege greşit, mă bucur că s-a întâmplat aşa, dar a fost un noroc chior. Te-ai gândit cine te-ar vrea moartă?
Cristina nu-şi ascunse fiorul. Volodea era primul nume care-i venea în minte, însă nu credea că l-ar fi oprit nu doar o movilă, ci un întreg batalion de mascaţi.
– Sunt mulţi nebuni în ţara asta, murmură. Că veni vorba de zăluzi, avem confirmarea că asasinul Verei şi cel al Odoricăi sunt una şi aceeaşi persoană? 
Comisarul clătină mohorât din cap.
– Încă nu! Nu ştim nici de ce şi-a păstrat Odorica ochii, nici care-i treaba cu mâţa moartă. Nici pe bărbatul din poză nu l-am identificat. Dar popa n-a fost văzut de nimeni prin zonă în ultima lună, asta-i sigur. Iar în casă nu-s nici amprentele popei, nici alte urme care să ducă la el. Doamne, ancheta asta o să mă ducă la balamuc!
Telefonul Cristinei sună ascuţit, punând pe moment capăt lamentărilor comisarului. Cristina îl închise fără să mai privească ecranul. Indiferent cine o căuta, n-avea chef de conversaţie. Dacă-i Alex, deja turbă de supărare. Ei bine, o să-i treacă!  Truşescu o privea atent, iar Cristina înţelese că nu reuşea să-l păcălească. Poliţistul ştia că-i ascunsese informaţii şi, mai mult ca sigur, ţinea şi el destule amănunte pentru sine. Totuşi, nu credea că descoperise minciuna cea mai importantă. Dac-ar fi bănuit că-l cunoaşte pe omul din poză, altfel ar fi stat lucrurile între ei. Va afla, mai devreme sau mai târziu. Ce vei face atunci? Fu uşurată să vadă că ambulanţa oprea. Şterse uşor fereastra şi o zări pe Liu în parcare, cu un cărucior cu rotile.
– Asta-i prea de tot! murmură. Slavă Domnului, nu-s invalidă.
Comisarul îi urmări privirea şi dădu aprobator din cap.
– Nu datorită înţelepciunii tale! Lasă-i pe medici să facă tot ce trebuie pentru tine şi copil. Am avut grijă să nu fie încă picior de presar prin zonă, dar mă tem că liniştea asta nu va ţine mult.
Asistenta deschise larg uşa salvării, iar Liu se apropie. Cristina îl lăsă pe comisar s-o ajute să coboare şi să se aşeze în scaunul cu rotile. Poliţistul avea dreptate. Dacă n-ar fi fost reacţia aceea incredibilă, poate că ea şi Marian ar fi împărţit aceeaşi cameră la morgă. Închise ochii şi se lăsă dusă înăuntru, mulţumită că Liu rămâne tăcută. În vreme ce străbăteau holul lung de la intrare, telefonul lui Truşescu orăcăi scurt. Un mesaj. Nu se obosi să deschidă ochii pentru a-i citi expresia.
– Rămân la uşă până vine garda ta, o anunţă comisarul. Alex zice că ajunge într-un sfert de oră.
Replica lui o făcu să se holbeze neîncrezătoare.
– Alex? Mă rog, de când îţi trimite Alex mesaje?
– De când tu nu-i răspunzi la telefon.
– OK. Mulţumesc.
Liu împinse căruciorul în salon. Cristina îşi lăsă corpul, care abia începea să simtă durerea adevărată, în mâinile doctoriţei. Liu îşi făcea treaba cu atingeri uşoare şi, mai ales, în tăcere. Pentru Cristina, era o adevărată binecuvântare să nu mai răspundă la alte întrebări, să se lase doar îngrijită. Liu îi verifică trupul centimetru cu centimetru, şi nu doar pe dinafară.
– Obraz trece repede, la rest numai vânătaie, o anunţă Liu după douăzeci de minute. Copil e bun!
Cristina îi simţi uşurarea în glas şi-i răspunse cu-n surâs şters. Amândouă ştiau că Alex ar fi rupt-o în bucăţi pe doctoriţă dacă i-ar fi dat altă veste proastă.
– Mi-a fost atât de foame! şopti Cristina. Încă aş...
– Imediat!
Doctoriţa sări de pe scaun ca o zvârlugă, se apropie de frigider şi scoase dezinvolt o sticlă de un litru, plină ochi. Deşurubă dopul, luă singurul pahar de pe noptieră, îl privi critic şi începu să-l clătească. Apa curgea cu un zgomot de cascadă peste cristal, iar licoarea mirosea tot mai puternic. Urmărind mişcarea degetelor chinezoaicei, Cristina înghiţi de câteva ori în sec. Cum putea să dureze atât de mult să spele un pahar care nici măcar nu era murdar?
– Nu te mai chinui! spuse răguşit Cristina şi se întinse spre sticlă.
Prima înghiţitură de licoare fu mai dătătoare de plăceri decât orice mângâiere a lui Alex, următoarele potoliră durerea şi-i limpeziră mintea. Lăsă sticla pe masă abia când era pe trei sferturi goală. Liu se uita inexpresiv la ea, dar Cristina se înfurie. Îşi încrucişă braţele pe piept ca să învingă tentaţia de a o lovi. Chinezoaica nu era vinovată că pacienta ei se purta ca o drogată în sevraj. Dar nu-i nici nevinovată.
– Caută-l pe Karpov! porunci aspru. Mă curăţ puţin şi plecăm de aici. Să aibă grijă să nu dăm nas în nas cu vreun ziarist.
Chinezoaica se înclină adânc şi ieşi. Cristina se ridică încet şi se apropie de chiuvetă. Se privi îndelung în oglindă. Nu mai avea sânge pe faţă şi nici pe mâini, dar tot se simţea murdară. Îşi examină hainele şi oftă. Erau pline de pete stacojii şi negre. Degeaba se spălase pe faţă, dacă se îmbrăca mai ceva ca un boschetar.
– Ai haine de schimb, ai uitat? Proasto!
Scoase din dulap o pereche de blugi, un tricou, o flanea neagră, pe gât şi începu să se îmbrace cu gesturi leneşe. Îl simţea pe rus de cealaltă parte a uşii, oscilând între furie şi teamă. Ai cam sfeclit-o, băiete! Îşi adună scurta de blană, întrebându-se dacă putea fi salvată. Costase o grămadă de bani şi o purtase doar de câteva ori. Ghemotocul căzu din mânecă, iar Cristina îl fixă oripilată. Putea simţi îmbibat în hârtie nu doar mirosul morţii lui Marian, ci şi pe cel al propriei dezintegrări interioare. Îl atinse cu vârful botinei, incapabilă să se hotărască. Părea doar un pliant, n-avea cum să fie important. Aruncă-l! Era cel mai natural lucru din lume, să dai la gunoi o hârtie care nu mai era bună de nimic, dar ceva îi şoptea să nu facă asta. Încet, se lăsă în genunchi pe podea. Degetele i se opriră deasupra boţului înmuiat în sângele lui Marian, atrase de el, dar încă necutezând să-l atingă. Ce făcea dacă foamea revenea, chiar şi după ce dăduse gata atâta licoare? Asta ar fi însemnat că nu-şi poate potoli poftele decât într-un singur fel, şi drumul ăla era cel mai negru dintre toate.
– Eşti mai puternică de-atât! N-ai scăpat cu viaţă degeaba!
Dintr-o singură mişcare, adună hârtia. Nu se întâmplă nimic, aşa că prinse curaj şi-o netezi. Cuvintele din capul paginii se puteau citi încă. Imaginea şi textul de sub ele erau acoperit de sânge.
– Catedrala mitropolitană.
Nici nu avea nevoie de mai mult ca să-şi dea seama că nu desluşise cine ştie ce mister. Pur şi simplu, Marian cumpărase un pliant de prezentare, dintre cele care se vindeau la poarta locaşului. Omului îi plăceau bisericile. Unde ne-am întâlnit prima oară? Se simţea cumva dezamăgită. La o adică, prostia aia pe care se temuse s-o atingă se putea dovedi la fel de importantă ca un prezervativ în buzunarul unei prostituate. Era la mintea cocoşului că nu tot ce făcuse Marian în ultimele lui zile fusese legat de misiunea primită. Sau dimpotrivă. De fapt, nu ştii nimic. Să fie ăsta mesajul lui de dincolo de moarte? Habar n-avea ce dorise să-i spună. Poate misterul fusese pentru el doar un joc sau poate aflase ceva important. Ceva ce-l băgase în mormânt.
– Catedrala mitropolitană, repetă Cristina.
Cuvintele aveau o greutate ciudată. Luă decizia într-o fracţiune de secundă, ştiind că face o greşeală.

  

Arhivă blog

For vampire lovers