29 august 2014

Picătura de week-end: Cu un surâs amar, despre viaţă

Un moment muzical şi umoristic pe care eu una îl socotesc genial, de la Wilson Dixon. E în engleză, aşadar am tradus pasajele cele mai importante. Despre viaţă…


Un bărbat mai înţelept ca mine a spus odată că viaţa e ca o cutie de ciocolată, dar şi ca o mulţime de alte lucruri, care nu prea seamănă cu o cutie de ciocolată.
Viaţa e ca şi cum ai sta pe un şarpe – mai devreme sau mai târziu, te va muşca de fund.
Viaţa e ca un sudoku – frustrantă şi fără scop.
Viaţa e ca şi cum ai purta o conversaţie - eşti nebun dacă încerci s-o faci de unul singur.
Viaţa e ca un somon care înoată în sus pe râu – munceşti din greu şi uneori eşti mâncat de urs.
Viaţa e ca un  bărbat puternic şi mare, într-o fustă mini – neobişnuită, dar cine sunt eu să judec?
Viaţa e ca şi cum ai dansa nud cu un cal – nu poţi s-o faci anumite lucruri decât o singură dată.
Viaţa e ca filmul Titanic – lungă, şi toţi ştim cum se termină.
Viaţa e ca un masaj pe spate de la un unchi – te nedumereşte, dar te bucuri de orice primeşti.
Viaţa e ca o sticlă de wisky – îi trebuie ani buni să se matureze, şi uneori te face să vomiţi.

Viaţa e ca şi cum ai privi un câine care se linge în zonele intime – plină de vise imposibile.

Corect, nu?

28 august 2014

TRANSFORMAREA: Secrete (2)

– Doar eu am greşit? Volodea a făcut totul perfect? A aruncat în aer catedrala! Ce dracu face, umblă cu valiza de explozibili? Şi telefonul ăsta greţos cine l-a dat?
Alex îşi păstră calmul, în ciuda strigătelor ei.
– Apelul ăsta te-a transformat, pentru o ţară întreagă, dintr-un potenţial suspect în victimă. Oricine l-a ascultat nu va avea urmă de îndoială că te urmăreşte un nebun. Doar un dement spune despre o femeie că-i unealta diavolului. Doar un dement distruge o biserică. Şi nu orice biserică! Un simbol al Iaşului... Dacă li se va oferi un vinovat, românii îl vor rupe în bucăţi. Volodea nu doar a ucis câţiva călugări. A lichidat Ordinul şi ţi-a salvat viaţa.
Cristina îşi duse palma la buze, acoperind orice sunet. Calculând aşa, Alex avea dreptate. Sensul cuvintelor lui ajunse la ea cu întârziere. Volodea a ucis câţiva călugări. Nu i-a spus ce-ai făcut... De ce? Nu de dragul tău, fără îndoială! Secretele înseamnă putere, şi el are tot mai multă asupra ta. În ochii lui Alex, de-acum e salvatorul tău! Cum l-ai mai putea învinui de ceva?
– Iartă-mă! murmură. Ştiu c-am greşit. Promit să nu mai fiu nesăbuită.
Alex îi surâse şi o trase spre el. Cristina îl sărută pe obraz, dorindu-şi ca minciuna lui Volodea să fie adevărată. Cum i-ar fi putut mărturisi lui Alex ce făcuse la catedrală?
– Bine că n-ai păţit nimic serios! şopti Alex. Acum hai să terminăm treaba cu Adam! Ne trebuie confirmarea că s-a terminat. Şi o vom avea! Iar Adam va plăti pentru ce-a făcut. Volodea avea dreptate...
O luă pe după umeri şi o conduse spre subsol. Cristina îl lăsă să coboare primul. Nu era sigură ce va găsi jos, dar se pregăti pentru ce era mai rău. Când intră însă în încăperea de beton, îşi dădu seama că mai avea multe de învăţat. Adam era legat de perete, şi tot Adam stătea în faţa lui, cu braţele încrucişate pe piept şi cămaşa descheiată. Primul Adam era încă leşinat şi o dâră de sânge abia închegat îi apăruse pe piept, pornind de la baza gâtului. Cel de al doilea rânji cu toată gura şi începu să-i toarne licoare pe gât.
– Ceee? spuse Cristina. 
Nu era o replică prea inteligentă, dar orice cuvânt părea nepotrivit pentru ce vedea. Adam chicoti şi-şi lipi fruntea de cea a dublurii sale. Efectul era îngrozitor.
– Nu te mai juca! zise Alex. Cristina a avut destule surprize azi.
– Bine, bine! Glumeam şi eu, nu te mai încrunta! Ai să faci riduri şi nu vei mai fi un sex simbol al naţiei... Amicul nostru chiar are motive de supărare, şi tot nu-i ţâfnos ca tine. I-am povestit ce s-a întâmplat la catedrală...
Cel încătuşat horcăi şi se cutremură. Spasmele se înteţiră pe măsură ce licoarea îi intra printre buzele învineţite. Spectacolul era chiar mai dezgustător decât cel al torturii, dar Cristina nu reuşea să-şi ia ochii de la el. În fine, Adam îşi recăpătă cunoştinţa, iar Alex făcu un pas în faţă.
– Am să pun eu întrebările! zise.
Celălalt Adam ridică din umeri.
– N-ai decât, Alioşa! Dar cred c-ai să le repeţi pe-ale mele.
O bănuială imposibilă începea să se contureze în mintea Cristinei. Era pe cale oare să descâlcească tâlcul unei viziuni? Nu al ultimei! Puterea întunericului creşte. Teme-te când se va pogorî! Căci Cel fără nume nu poate fi ucis decât de numele său.
 Vreau să ştiu dacă Volodea i-a lichidat pe toţi, îl auzi pe Alex ridicând glasul. Sau te las iarăşi pe mâna lui... Nu vrei o moarte curată?
Cristina vedea norii adunându-se în sufletul lui Alex şi se temea de ce ar fi putut aduce furtuna pe cale să izbucnească. Îi puse o mână pe umăr, deşi se îndoia că-l mai putea salva pe Adam.
– Te rog, a curs destul sânge azi! Nu mai pot vedea aşa ceva. Mi-ai promis...
Adam cel prins de perete căpătase puţină culoare în obraji, dar ochii lui păreau să privească deja drept în iad. Alex se întoarse spre ea şi răsuflă adânc.
– Puteai muri azi. Te-a mai atacat o dată. Nimic nu-i mai presus de siguranţa ta!
Cristina pricepu că bătălia pentru milostenie era pierdută din start.
– Vorbeşte! repetă Alex cu glas jos, iar Cristina văzu primele semne ale transformării. A murit şi căpetenia?
– Vol-lodea... l-a... ucis... er-ra... înă...untru...
– O vedem dacă-i aşa! Numele lui!
Adam răspunse doar cu un horcăit. Cristina ştiu că mai are doar câteva secunde pentru a interveni. Îşi apropie buzele de urechea lui Alex.
– Lasă-mă să-l întreb ceva. E important!
Alex strânse pumnii, iar respiraţia îi deveni şuierătoare. Totuşi, ochii îi reveniră la culoarea normală.
– Grăbeşte-te! zise. Licoarea nu acţionează cum trebuie.
Cristina se prinse cu disperare de şansa oferită.
– Adam, spuse blând, cine-i cel fără nume?
Pentru prima oară de când se întorseseră la subsol, panica sclipi în ochii lui Adam.
– N-nu... e...! E-el a... R-ro... şuuuuuu!
Trupul i se ridică, făcând lanţurile să intre în carne, apoi se frânse deodată. O transpiraţie sângerie îi izbucni din toţi porii şi Adam dădu ochii peste cap.
– La dracu! strigă Alex. Unde-i Liu? De ce n-a ajuns?
Al doilea Adam se repezi la geamănul care spumega pe gură, ca un armăsar îmboldit prea rău de gârbaci şi rănit de zăbală. Era însă prea târziu.
– A murit! spuse Adam.
Alex izbi cu pumnul în perete. Adam scuipă pe podea şi învârti robinetul până la maxim. Stropii reci ajungeau până la Cristina, dar era prea îngrozită ca să se mai ferească din calea lor. Pe cine văzuse şi nu avea nume? Se uită disperată la al doilea Adam, care se spăla tacticos pe mâini. Bărbatul rânji.
– Scamatoria ta l-a ucis, zise aspru Alex. Termină odată!
Adam nu răspunse. Îşi vârî capul sub jet şi începu să-şi frece energic obrajii. Cristina închise în fine ochii şi se rezemă de perete. Avea impresia că nu va mai putea gândi clar niciodată. Cine murise? Ce însemna reacţia acelui Adam la cuvintele ei? Întunericul o înconjura fără scăpare şi n-avea rost să-şi mai oprească suspinele. Spatele îi alunecă până când ajunse în fund pe podea.
– Gata, Cristina! şopti Alex. S-a terminat! Totul va fi bine.
Nu mai credea în promisiunile lui, dar îl lăsă s-o ridice. Când deschise ochii, trăsăturile lui Adam se amestecau sângeriu, ca şi cum cineva ar fi frecat o lamă de faţa lui.
– De ce-ai lăsat-o să ne piardă timpul? întrebă Adam cu glas scârţâit.
– Nu e vreme reproşurilor acum, mormăi Alex. Trebuie să scăpăm de leş.
– Când vine vorba de Cristina, nu-i niciodată vremea reproşurilor! E timpul ca logodnica ta să se poarte responsabil.
Chipul lui Adam se înnegri, apoi se împuţină, o masă informă de plastilină din care doar ochii, nările şi despicătura gurii mai putea fi recunoscute. Cristina era prea îngrozită de metamorfoză ca să reacţioneze la reproşuri. În comparaţie cu asta, transformarea lui Alex sub influenţa licorii părea rezultatul unei vizite la un salon de frumuseţe. Creatura tremura şi Cristina se întrebă dacă nu avea să vadă alte pustule oribile izbucnind. Sau poate tentacule? Două capete? Un zombie săltăreţ, care-o să mănânce tacticos cadavrul? Sau să-l facă să danseze vals? Următoarele minute puteau aduce dezvăluirea celui mai incitant mister întâlnit vreodată de ea, dar Cristina nu-şi dorea decât să dispară de acolo. Gemu şi se lăsă moale pe braţul lui Alex.
– Să urcăm, te rog! Nu pot să mă uit la... asta.
Alex o ridică uşor.
– Ai nevoie de odihnă. Nu trebuia să te aduc aici. Iartă-mă, nu ştiu ce-a fost în capul meu!
– Sigur că da, cere-i iertare! bolborosi în urma lor creatura. Şi lasă-mă pe mine să mă ocup de hoit!
Alex n-o învrednici nici măcar c-o privire.
– Mai târziu, vorbim mai târziu! Îl trimit pe Jenia să te ajute!
Uşa pocni în urma lor, dar Cristina tot auzi trosnetul oaselor care se rearanjau, plescăitul cărnii care se plia pe ele. Strânse pleoapele, îşi ferecă buzele şi-l lăsă pe Alex s-o ducă în dormitor. Era visul oricărei femei să fie purtată aşa de un bărbat fermecător, dar ei nu-i mai dăruia strop de bucurie. Redeschise ochii abia când simţi aşternutul. Alex o înveli şi se aşeză lângă ea.
– Crezi că Adam a spus adevărul? întrebă Cristina. Căpetenia lor e moartă? Dacă nu...
– O s-o găsim. De-ar fi să întoarcem fiecare piatră, o s-o găsim. Promit! Ordinul a fost nimicit. Suferinţele tale vor fi răzbunate.
Cristina descoperi că nu-şi făcea deloc griji pentru asta.
– Nu vreau răzbunare. Nu după ce am gustat-o.
 Alex îi îndreptă perna.
– Şi de asta m-am îndrăgostit de tine.
– De asta? repetă Cristina.
– Fiindcă n-ai nici măcar un gram de răutate în tine!
Cristina clătină din cap. Alex nici măcar nu-şi dădea seama cât o dureau cuvintele lui.
– Nu există aşa un om! Toţi avem poliţe de plătit. Nimeni nu întoarce şi celălalt obraz.
– Vorbesc despre altceva. Despre plăcerea de a-ţi anihila duşmanii, de a-i vedea pe alţii suferind.
Rumegă o vreme vorbele lui, cu pleoapele îngreunate de somn. Mai puteau fi adevărate? Spera din tot sufletul că da. 
– Ce-o să faceţi cu el? murmură. Cu Adam...
– Îl vom înmormânta.
Cristina zvâcni într-un cot.
– Glumeşti!
– Nu. Acum, că poliţiştii s-au convins că suntem în relaţii bune şi nu e implicat în crime, e timpul să-şi găsească sfârşitul. Din păcate, scamatoria de azi nu mai poate fi repetată...
Văzu în ochii lui că aştepta să-l întrebe ce se întâmplase de fapt, dar preferă să n-o facă. Nu reuşea să-l descoase, când ea păstra atâtea secrete.
– Dar când îi vor vedea cadavrul, se vor întreba cum de a ajuns în halul ăsta.
– Ei, creditează-ne cu mai multă precauţie! Adam îşi va găsi moartea potrivită.
– De exemplu, un accident teribil de maşină! zise din prag Volodea.
Cristina îşi întoarse alene ochii spre el. Arăta bizar de obosit. Hămesit, mai degrabă.
– Unul care nu lasă în urmă decât trupuri calcinate, ghici.
– Exact! Jenia se va ocupa de asta. Am găsit deja curba potrivită. Mă tem că vei rămâne fără limuzină, frăţioare!
– Şi accidentul ăsta îl puneţi tot pe seama fanaticilor?
– Cum să nu? spuse voios Volodea. Doar Alioşa trebuie pedepsit fiindcă n-a renunţat la marea târfă!
– Volodea, exclamă Alex, ajunge, zău!
– E-n ordine! murmură Cristina. Nu mă mai deranjează. Uciderea lui Adam, mascată într-un atentat la viaţa lui Alex. Ce idee minunată! Cred c-am să trag un pui de somn cât vă ocupaţi de asta.
Nu putea să se mai uite la faţa satisfăcută a lui Volodea nici măcar un minut.
– Uite şi prima ta idee reuşită de pe ziua de azi, Cristina! spuse Volodea. Şi eu care credeam că apropierea nunţii te-a zăpăcit cu totul... Dar gata cu sporovăiala, e vremea să ne apucăm de treabă. Ne vedem în avion, drăguţă!
Alex se ridică de pe pat şi-şi urmă fratele.
– În avion? şopti Cristina.
Alex îi răspunse de pe hol.
– Plecăm la Moscova, ai uitat? Totul a fost aranjat pentru nuntă. Într-un fel, explozia asta pică la fix. Nu va trebui să inventăm altă explicaţie. O nuntă discretă, departe de orice nebun în delir religios, fără să cheltuim sume uriaşe pe aranjamentele de securitate. Cine ar mai critica asta?
– Nimeni, şopti Cristina, alunecând în somn.
Când Alex se întoarse în dormitor, era deja noapte. Mirosea a ars, iar Cristina se trezi de tot cât timp el făcu duş. Deschise însă ochii abia când Alex dădu pătura la o parte şi-şi strecură braţul peste mijlocul ei. Spatele ei era lipit de el, iar Cristina nu-şi schimbă poziţia. Nu putea rosti întrebarea cu ochii pironiţi într-ai lui.
– S-a terminat?
– Da. N-a mai rămas mare lucru pentru legişti. Identificarea s-a făcut după actele care-au zburat din maşină când s-a rostogolit în râpă, la Bucium. Un martor a văzut camionul izbindu-l. Toate serviciile de securitate au intrat în alertă, sunt filtre peste tot. Îl caută. N-o să-l găsească. Am avut grijă ca ziariştii să-mi vadă şocul. Am promis că-i voi găsi asasinii.
Cristina încercă să nu-şi imagineze tabloul de la locul accidentului, dar anii de presă îi dăduseră prea multe surse de inspiraţie. Căută un alt subiect de conversaţie şi se întoarse, lipindu-şi capul de pieptul lui. Alex era gol.  Pielea lui devenise aspră şi fierbinte de la atâta frecat şi începu să înţeleagă cât îl costase şi pe el pierderea lui Adam, trădarea lui.
– Nu-i periculos să atragi aşa atenţia asupra ta? Întrebă Cristina.
– Atacul e cea mai bună apărare. Până şi Volodea a fost de acord cu mine de data asta. Îndemnurile lui la discreţie m-au făcut să mă port ca un molâu, iar asta era să te coste viaţa. Nu mai repet aceeaşi greşeală!
Cristina nu ştia ce să spună, aşa că îl sărută. Degetele lui îi ridicară nerăbdătoare bluza şi-i prinseră sânii. Alex tremura şi încă purta mirosul morţii, dar Cristina nu se feri. De ce-aş face-o? Sunt ca el. Îşi lipi pubisul de Alex, aţâţându-l mai tare cu fiecare atingere. Alex îi răspunse cu mângâieri apăsate, dar mintea lui era încă departe. Plăcerea se aduna în Cristina, alungând ezitările, grăbindu-i mişcările. Îl sărută pe gât pe Alex, apoi pe piept. Cu mişcări lente, îşi scoase lenjeria şi-l privi atent, ca şi cum îl vedea pentru prima oară. În ochii lui citi scârbă pentru ce fusese nevoit să facă, teama că, oricât s-ar fi supus carnea, sufletul ei se îndepărta pentru totdeauna. Dac-ar şti... Era însă prea laşă ca să-i povestească totul. Şi ce rost avea? Coşmarul se terminase şi nimic nu mai putea fi schimbat.
– Orice-ar fi, te iubesc! şopti Cristina. Multă vreme v-am învinuit, pe tine şi pe Volodea, de toate relele care mi s-au întâmplat. Greşeam. E timpul să accept adevărul.
– Ştiu. Vino aici!
Degetele lui îi simţiră blând umezeala, apoi gura lui o gustă, până când Cristina începu să gâfâie. Abia atunci o pătrunse, dăruindu-i o plăcere mai intensă decât tot simţise în braţele lui. Ultima ei explozie o lăsă secătuită, dar împăcată cu sine. Se ghemui lângă Alex, savurând senzaţia deodată regăsită de siguranţă.
– Cel fără nume, şopti deodată Alex la urechea ei. De ce voiai să ştii despre el?
 Toată liniştea dispăru din sufletul Cristinei, ca mirajul unei oaze luxuriante printre dune. Ocoli răspunsul cu o întrebare.
– Îţi sună cunoscut?
– Am auzit, pe vremea lui Rasputin, despre Cartea celui fără nume. Ce-nsemna, habar n-am. Erau oameni ciudaţi care-o căutau... Nu mi-ai răspuns!
Cristina decise să-l mintă încă o dată.
– Am visat ceva despre asta. Nu-mi aduc aminte exact...
– Putem să ne interesăm la Moscova. Să-i zic lui Volodea să...
– Nu! Volodea a făcut destule... pentru mine.
– Cum vrei. Dacă totuşi ai nevoie de ajutor, cred că ţi-ai dat seama că-ţi vrea doar binele.

Cristina închise ochii şi se îndepărtă puţin de el. Volodea era ultimul la care ar fi apelat ca să dezlege ghicitoarea de foc. Întunericul era puternic în el, dar la fel ar fi putut spune şi despre sine sau Alex. Voi aveţi nume. Dar nu şi pruncul tău. Cristina trase poarta somnului peste acel gând. Trecuse prin destule pentr-o zi! N-ar fi suportat să afle că primejdia cea mare i se ascundea în pântece. 

26 august 2014

Picătura literară: Apocalipsa vegetală

De obicei, nu prea citesc romane scrise de mai mulţi autori. Pentru „Vegetal” însă, rezultatul colaborării dintre Marian Truţă şi Dănuţ Ungureanu, am făcut una dintre puţinele excepţii. Şi zău că m-am dovedit inspirată!
„Vegetal” e o poveste apocaliptică autohtonă, total diferită de deja consacratele canoane ale literaturii anglo-saxone. Acţiunea se petrece într-un sat din sud, aflat sub veşnicul asediu al unei naturi scăpate din control. O familie redusă la bunică şi nepotul Milu încearcă să supravieţuiască printr-o trudă de Sisif agricol, ţinând departe de casă lanurile de porumb sau legumele uriaşe şi agresive. Porumbul, floarea-soarelui, dovleceii, vinetele te pot lăsa fără adăpost, dacă nu sunt tăiate zilnic, ceea presupune ore de muncă grea. Orice succes aparent e doar preludiul unui alt asalt, şi mai năprasnic, nici măcar iarna nu e salvatoare. Iar invazia aceasta vegetală, dac-o scapi de sub firavul control, dacă eşti leneş ori neatent, nu doar te ţine prizonier în curte, îţi distruge casa, ci poate ucide orice vietate. Şi totuşi, într-o simbioză ce a adăugat un oarecare grad de perversitate tradiţiei milenare, aceleaşi plante răzvrătite rămân principala sursă de hrană a sătenilor, care n-ar putea supravieţui altfel.


În lumea aceasta redusă la esenţă, unde spitalele, şcoala, cărţile, mersul la biserică, televizorul, însăşi electricitatea, toate reperele civilizaţiei sau tradiţiei s-au pervertit ori au dispărut, au decăzut la statutul de istorie bătrânească sau chiar legendă, apare figura aproape mitică a Tractoristului. El face legătura dintre sate, aduce veşti şi produse, e egalul rural al căpitanului Nemo, străbătând fără frică oceanul vegetal. Maşina lui e, în mintea lui Milu, echivalentul submarinului Nautilus, iar să-i devină ajutor ar fi echivalentul maturizării. Pentru asta, e chiar dispus să renunţe la Ina, fata din vecini pe care o doreşte, singura lui prietenă. Şi speră că la capătul drumului acestuia iniţiatic există o salvare, o soluţie miraculoasă a cercetătorilor, care să reuşească acolo unde toate tertipurile sătenilor au eşuat. Dar mă opresc aici cu dezvăluirea evenimentelor, lăsându-vă să descoperiţi singuri restul... Clar, e o carte ce n-ar trebui să vă lipsească din bibliotecă.

22 august 2014

21 august 2014

TRANSFORMAREA: Secrete (1)

– Nu se poate! se tângui Cristina.
Nu se poate! Nu zău? De câte ori ai gândit aşa în ultimele luni? Orice se poate. Vocea crainicei izbucni, făcând-o să tresară.
– O veste de ultimă oră a mobilizat echipajele de intervenţie. Logodnica preşedintelui, Cristina Man, a fost surprinsă de o cameră de supraveghere intrând în catedrală cu puţin timp înainte de producerea dezastrului. Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, reamintim că două explozii au distrus catedrala mitropolitană şi un corp secundar de clădire. Poliţiştii nu au oferit încă detalii oficiale privind cauza deflagraţiilor. Totuşi, surse din rândul forţelor de ordine spun că printre ruinele fumegânde au fost descoperite mai multe trupuri carbonizate.
Cristina se lăsă să alunece pe scaun. Se holbă la Volodea şi constată că nu părea deloc uimit.
– Tu! şopti Cristina. Cum?
Volodea surâse rece.
– Doar nu credeai că am să las ca urmele nesăbuinţei tale să ne distrugă?
Cristina strânse pumnii.
– Vrei să spui că aş fi stârnit mai multă agitaţie decât... asta? Ce s-a întâmplat cu îndemnurile la discreţie?
– Discreţia nu rimează cu prostia, cumnăţică! Un călugăr era mort, altul îşi dădea duhul. Voiai funerarii oficiale?
– Ordinul ar fi ascuns totul, sunt sigură!
Era gata să izbucnească în plâns. Cumva, explozia orchestrată de Volodea i se părea mai cumplită decât ce făcuse ea. E doar o problemă de percepţie, nu? Se încordă şi îşi opri lacrimile.
– Am încercat să o contactăm telefonic pe Cristina Man, zise sumbru prezentatoarea ştirilor, dar nu am reuşit. Preşedintele Alex Corbu a întrerupt conferinţa de presă şi a mers la locul exploziei. În urmă cu câteva minute însă, l-a părăsit. În maşină cu preşedintele a urcat şi primul poliţist ajuns la faţa locului, comisarul Truşescu. Putem doar presupune că preşedintele a plecat spre reşedinţa sa, în speranţa că-şi va găsi acolo logodnica. Surse neoficiale ne-au spus şi că, doar cu o oră mai devreme, a avut loc un atentat la viaţa Cristinei Man. Potrivit acestora, asupra logodnicei primului om în stat s-a tras, în timp ce se afla în Piaţa Unirii. În incident a fost ucis un bărbat. Anchetatorii au refuzat deocamdată să ofere mai multe date privind identitatea victimei sau a asasinului. Vă vom ţine la curent cu desfăşurarea evenimentelor!
Cristina îl privi acuzator pe Volodea.
– Ce-ai făcut cu telefonul meu?
Volodea scotoci în buzunarul de la piept şi scoase aparatul. Îl aruncă spre ea ca pe o minge, iar Cristina îl prinse cu o mişcare scurtă şi rapidă. Era închis.
– Acum îi poţi da drumul! spuse Volodea. Nu trebuie să-l lăsăm pe Truşescu să se perpelească prea mult.
Indignarea Cristinei dispăru instantaneu. Perspectiva de a da ochii cu poliţistul o înfricoşa. Cu un oftat, deschise telefonul. Căsuţa vocală se blocase din cauza mesajelor primite. Frânele unei maşini puternice îi făcură pe amândoi să-şi ia ochii de la ecranul pe care începuse să se deruleze un calup de publicitate. Cristina înţepeni, dar Volodea privi leneş pe geam.
– Alex şi comisarul. Începe spectacolul, pregăteşte-te!
– Ce să-i spun? Am greşit, n-am văzut camera...
– E simplu! Ai plecat de la spital, te-ai oprit la Mitropolie ca să spui o rugăciune. Ai aprins o lumânare pentru Marian, Jenia ţi-a adus maşina pe strada din spatele catedralei, te-ai urcat în ea şi ai venit la vilă. Ai închis telefonul ca să tragi un pui de somn. Numai ce ai deschis televizorul şi ai aflat despre tragedie.
– Dar va şti că mint! Imaginile...
– Imaginile vor confirma varianta asta. Întâmpină-i! Eu mă ocup de Adam.
Nu avea timp să-l contrazică, deşi mintea îi era un furnicar de întrebări. Ieşi în holul mare, încă nesigură pe răspunsurile ei la interogatoriul comisarului. O întrebare îi opri inima pentru o clipă. De unde ştia Volodea numele lui Marian? Să fi fost chiar el în spatele atentatului? Sau aflase totul când îi sorbise sângele? Nu mai era în stare de nici o supoziţie logică.
Uşa se deschise larg şi Alex năvăli în hol. Cristina i se aruncă de gât, acordându-i comisarului la fel de multă atenţie ca unui scaun. Nu era doar un spectacol pentru Truşescu, avea nevoie de sărutul lui Alex pentru a-şi recăpăta echilibrul. Se cuibări în braţele lui şi-şi dori ca momentul acela să nu se mai termine, se agăţă de el ca un pui de ţâţa lupoaicei. Iar Alex îşi lăsă forţa să treacă în ea, mângâind-o chiar şi când rămaseră fără aer. Abia când comisarul îşi drese glasul, Alex se desprinse de gura ei, dar îi păstră palmele într-ale lui.
– Eşti bine? murmură Alex. M-ai speriat cumplit!
Cristina continuă să se uite doar la el, deşi simţea ochii poliţistului cum o împung. Se felicită că-şi păstrase bandajul pe obraz.
– Da, e doar o zgârietură, şopti. Nici măcar n-am avut nevoie de copci. Dar bietul Marian...
Abia atunci se întoarse spre comisar.
– Aţi mai aflat ceva? îl întrebă. Îmi pare rău c-am închis telefonul, aveam nevoie să aţipesc puţin. Istoria asta îngrozitoare m-a epuizat.
Îi era mai uşor decât crezuse să mintă. Truşescu se încruntă.
– Vom vorbi despre asta mai târziu, zise răguşit. Altceva voiam să te întreb. Explozia de la Mitropolie... Ai fost acolo?
Cristina îşi simţi inima bubuind, iar degetele lui Alex se încordară uşor.
– Da, şopti, am vrut să mă reculeg... Foloseşte-ţi părerile de rău! Încă simt sânge pe mâini. Bietul Marian...
– Ai văzut ceva ieşit din comun? Te-ai întâlnit cu cineva?
– Nu, catedrala era pustie. Dar trebuie să mărturisesc, nu merg des la biserică. Poate era ora nepotrivită... Tocmai am auzit la ştiri... A luat-o razna tot Iaşul? Ce dracu se întâmplă?
Pentru prima oară, Alex interveni în discuţie.
– Hai să ne aşezăm! propuse. Ai nevoie de cât mai multă odihnă. Slavă Domnului că tu şi copilul sunteţi bine! La Mitropolie e iadul pe pământ. Abia mă liniştisem după discuţia cu doctorii, când am aflat... Am crezut că înnebunesc, dar m-am convins că doar ţi-ai închis telefonul. 
O sărută din nou, în timp ce o conducea spre sufragerie. Comisarului nu-i rămase decât să-i urmeze, ascultător ca un căţeluş. Alex o ajută să se aşeze cu o grijă exagerată, iar Cristina îşi încrucişă mâinile pe pântece.
– Ce să-ţi aduc? o întrebă Alex. Doctoriţa ajunge în cincisprezece minute. Vrei să mănânci, să bei ceva?
– Nimic. Sau nu, poate nişte suc de vişine! Mi-e cam greaţă.
– Imediat! spuse Alex şi dispăru în bucătărie.
Încurcătura comisarului devenea evidentă. Cristina nu făcu nimic pentru a i-o risipi, ci îşi mângâie burta ca şi cum ar fi potolit o durere surdă.
– Ce ziceam? şopti.
– Cât ai stat înăuntru?
– Să fi fost cinci, zece minute? Nu m-am uitat la ceas. Mă simţeam cam ameţită şi am chemat maşina în spate.
– A adus-o garda ta?
Momentul adevărului. Volodea mi-a dat un sfat bun sau mi-a întins o capcană?
– Da. N-a intrat în catedrală cu mine... Cred că am început să moţăi din maşină.
Aşteptă, cu inima cât un purice, dar Truşescu părea mulţumit de răspuns.
– Va trebui să discut şi cu el. Poate a văzut ceva. Am găsit cadavre printre ruine.
– Sigur, înclină din cap Cristina. Îngrozitoare istorie...
– A, încă ceva!
Schimbarea din tonul lui Truşescu nu-i plăcu, dar aparent rămase relaxată.
– Aşa...
– Dacă spui c-a reapărut Adam, unde-l pot găsi? Am câteva întrebări...
Mintea Cristinei se goli deodată şi degetele se încleştară pe pânza canapelei. Orice secundă de şovăială îi putea trezi suspiciuni comisarului, însă cum ar fi putut găsi răspunsul potrivit la întrebarea asta? Adevărul îl poate salva pe Adam. Ba nu! Volodea nu şi-ar lăsa prada să scape. N-ai făcut destul rău azi? Vrei să-l omori şi pe comisar?
– Cred că ar trebui să discuţi cu Alex pe tema asta, şopti, perfect conştientă că răspunsul n-avea cum salva situaţia.
Truşescu clătină nerăbdător din cap.
– Deocamdată, discut cu tine!
– Nu vreau să...
– E-n regulă! o întrerupse glasul lui Alex. Puteţi vorbi cu Adam chiar acum, comisare.
Uimirea poliţistului n-o depăşi pe cea a Cristinei, numai că ea şi-o ascunse mai bine. Amândoi se întoarseră spre uşa bucătăriei, chiar la timp să-l vadă pe Adam cum iese cu pas hotărât. Ochii îi erau perfect lucizi şi chipul nu păstra urme de lovituri. Cristina îşi umezi buzele şi îşi căută salvarea în paharul pe care i-l întinse Alex. Logodnicul ei se aşeză dezinvolt pe canapea, Adam pe un fotoliu. Comisarul reuşi, cu un efort vizibil, să-şi descleşteze fălcile.
– Ce doriţi să ştiţi, comisare? întrebă Adam.  
– Înainte de toate, v-aş ruga să fiţi de acord cu un mic test.
Sprâncenele lui Adam se ridicară, dar privirea rămase perfect liniştită.
– Adică? întrebă. Ce vreţi să testaţi?
Cum se poate ca trupul acela zdrobit să arate acum ca după o cură de slăbire?
– Palmele dumneavoastră, răspunse sec poliţistul. Nu vă speriaţi! Nu e neplăcut şi nici nu durează mult.
Cristina îşi îngădui un icnet. Exista un singur motiv pentru rugămintea comisarului. Adam îşi puse piciorul stâng peste cel drept, ridicându-şi tipicar cracul pantalonului.
– De ce Dumnezeu v-ar trebui aşa ceva?
– Ştiţi de ce, chiar dacă domnişoara Man n-a vrut să facă plângere după incidentul din cimitir. Să înţeleg că refuzaţi? spuse vizibil iritat comisarul. 
– Nu, departe de mine gândul! Dacă pot ajuta cu ceva Poliţia, în asemenea clipe de cumpănă...
Adam îşi întinse demonstrativ palmele, iar Cristina îl urmări hipnotizată pe poliţist cum face pregătirile. Alex o privi întrebător, însă Cristina se prefăcu că nu vede.
– Nimic, şopti Truşescu la final.
Dezamăgirea din glasul său era evidentă. Adam chicoti uşor.
– Doar nu credeaţi c-am tras azi cu arma, comisare?
Cristina făcu un efort să-şi controleze respiraţia, cu gândul la mărturisirile neclare ale lui Adam. Nu Odorica, ci ea să fi fost ţinta sa? Se întoarse spre comisar.
– Aţi mai aflat ceva?
– Am primit un pont anonim, dar se pare că nu a fost decât o farsă, murmură comisarul. Îmi cer scuze pentru asta, dar trebuia să...
– Nu-i nimic! zise degajat Adam. Vă mai pot ajuta cu altceva?
Înainte ca poliţistul să răspundă, telefonul îi sună. Comisarul îl scoase dezgustat din buzunar, dar expresia i se îmblânzi imediat ce văzu numărul de pe ecran. Se ridică grăbit.
– Mă scuzaţi, murmură. E-o convorbire foarte importantă.
Când uşa se închise în urma lui Truşescu, Alex ridică telecomanda de pe masă. Vocea prezentatoarei ştirilor răzbătu, agitată, din bucătărie.
– Stimaţi telespectatori, la redacţia postului nostru s-a primit un apel uimitor! Vă prezentăm în exclusivitate şi integral înregistrarea acestuia, despre care a fost înştiinţată şi Poliţia. Precizăm că vocea de la celălalt capăt al firului nu a fost prelucrată electronic de noi. Vă lăsăm pe dumneavoastră să decideţi dacă este vorba doar despre o farsă ori o uimitoare răsturnare de situaţie în acest şocant incident. Vă sfătuim să nu le permiteţi copiilor să asculte înregistrarea.
Cristina remarcă poza relaxată a lui Alex. Păstră tăcerea, încercând în zadar să anticipeze ce va auzi. Un apel la ştiri, un pont anonim pentru Truşescu. Ordinul contraatacă? Nu mai era sigură de nimic. 
– Noi am aruncat în aer biserica! orăcăi vocea. Armata lui Dumnezeu pe pământ!
Cristina surprinse o umbră de zâmbet la Adam. Încercase să pună starea lui înfloritoare pe seama licorii administrate de Volodea, însă ştia că-i o prostie. Avea o mie de întrebări în minte, dar păstră tăcerea. Nu putea risca să le rostească până când Truşescu nu pleca. Îl auzea încă pe hol, vorbind în surdină la telefon. Îşi focaliză iarăşi atenţia asupra înregistrării.
– Am distrus acel templu al ipocriziei, după cum Iisus a dărâmat tarabele vânzătorilor! perora vocea, deformată până la limita înţelegerii. E doar începutul! O vom distruge pe marea târfă şi pe toţi cei care o ajută. Azi Diavolul a salvat-o, dar e şi mâine o zi. Căci ea poartă semnul Antihristului şi a pângărit patul preşedintelui. Cristina Man va muri! La fel şi Alex Corbu, dacă nu se dezice chiar azi de târfă!
Cristina îşi simţi obrajii îmbujorându-se. Rânjetul lui Adam i se înfipse în suflet ca un cui în talpă. Sunetul receptorului închis fu urmat de o tăcere grea, în care Cristina îşi auzi unghiile cum hârşcâie pe tăblia mesei de lângă canapea. Nu trebuie să laşi să se vadă că te-au durut cuvintele acelea. Că ţi se pare că au o sămânţă de adevăr.  Întoarcerea comisarului o ajută să-şi revină. Ochii poliţistului sclipeau de bucurie, până şi mersul îi era mai energic.
– Veşti bune, comisare? întrebă Cristina. Aţi prins pe cineva?
– Ce? A, nu! Dar trebuie să-mi iau la revedere, probabil pentru câteva zile. Ancheta va fi preluată de altcineva. Agrişan te va ţine la curent. Aaaaa... îmi pare bine că eşti în ordine, Cristina! O să-i prindem pe cei care au făcut asta, nu te speria! 
– Te conduc, spuse Cristina şi se ridică.
Văzu privirea atentă a lui Adam şi, pentru o secundă, ochii lui părură să-şi schimbe nuanţa. Scoate-l de aici pe poliţist!  Îl prinse pe comisar de braţ şi ieşiră împreună pe hol.
– E minunat, Cristina! şopti Truşescu. Mai ţii minte fundaţia cu care mi-ai făcut legătura?
– Da. Ce s-a întâmplat?
– Steluţa poate începe tratamentul. Unul experimental, dar e prima oară când ni se dă o speranţă! Voi pleca la Londra cu ea, chiar diseară. Plătesc şi transportul... Nici nu-mi vine să cred că se-ntâmplă asta! Of, speri să nu te superi că las ancheta de izbelişte!
Cristina îşi compuse un surâs entuziast. Mai bine aşa decât să-l ucidă.
– Nu-ţi fă probleme! Sănătatea fetei e mai importantă decât orice. O femeie însărcinată e prima care recunoaşte asta! Drum bun şi mult noroc!
– Mulţumesc. Avem nevoie...
Cristina deschidea uşa când Truşescu se lovi peste frunte.
– Era să uit! Am găsit ascuns în cutia milei din biserica părintelui Andrei banul care lipsea din salba Verei. E plin de sângele ei. Pe cuţitul din cimitir însă e doar sângele Odoricăi. Şi o ultimă informaţie cam bizară. A fost ideea lui Agrişan, de altfel.
Habar n-ai ce mai înseamnă bizar pentru mine, amice!
– Da?
– A găsit nu-ş ce specialist în magie. De unde l-o fi pescuit, nu mă întreba! Oricum, individul a tras concluzia că Odorica începuse, citez, un ritual foarte puternic. În funcţie de ultimul descântec, rolul lui era fie de protecţie, fie de contactare a răposaţilor. Sună aiuristic, dar dacă Odorica totuşi credea în nebunelile astea, poate fi important. Având în vedere pozele de pe masa ei, eu aş înclina spre prima variantă.
– Dacă era un ritual de protecţie, nu i-a ieşit prea bine, nu? răspunse cu un rânjet sinistru Cristina. Sau poate ar trebui să-i mulţumesc pentru eşecul lunetistului.
Comisarul flutură din mână şi o sărută scurt pe obraz. Cristina puse gestul, ieşit din comun pentru cineva atât de ursuz, pe seama entuziasmului pentru călătoria la Londra.
– Ai grijă, da? spuse comisarul. 
Cristina îl privi cum aproape goneşte spre maşină. Abia când portiera se trânti, închise şi ea uşa. Deşi intervenţiile comisarului din ultima vreme nu-i fuseseră de mai mult ajutor decât un televizor cu ecran uriaş unui orb, se simţea deodată cumplit de singură. Când reveni în salon, Adam dispăruse, iar Alex învârtea absent paharul gol.
– Fetiţa, Steluţa? şopti Cristina. Ce se va întâmpla cu ea?
Alex ridică din umeri.
– Are şanse mari să-şi revină. Licoarea ajută de cele mai multe ori. E drept că n-a fost încercată şi pe boli ca asta, dar...
Cristinei i se puse un nod în gât. Pentru o clipă, fu gata să-l sune pe comisar şi să-i spună să nu plece, dar privirea aspră a lui Alex o ţintui.
– Nu-i corect! spuse. Eu măcar ştiam ce se va întâmpla când m-ai... Biata fată şi comisarul habar n-au în ce se transformă.
– Dac-ar şti, crezi că ar da cu piciorul la şansa asta? o întrebă Alex. Ar prefera să-şi vadă fiica adoptivă suferind şi murind?
Cristina fu nevoită să recunoască evidenţa.
– Probabil că nu. Totuşi...
– Avem probleme mai importante de discutat, Cristina! Ce voia să spună poliţistul cu incidentul din cimitir?
Cristina înghiţi în sec şi-l privi fix.
– Adam m-a lovit înainte să fugă, şopti.
Alex încremeni.
– N-ai socotit nimerit să-mi spui asta? Îţi dai seama că te comporţi tot mai iresponsabil? Tot ce-ai făcut azi...

19 august 2014

Picătura literară: Amestecate

Ca după concediu, o primă postare uşurică, de fapt un mix literar.
* Întâi şi-ntâi, o semnalare a medalionului literar pe care mi l-a dedicat scriitorul Oliviu Crâznic în revista Egophobia. Dau doar un scurt citat: „Odată cu Ozz, Stefana pătrunde incontestabil în rândul reprezentanţilor de bază ai fantasticului întunecat de sorginte horror, dintre care doar pe puţini îi putem găsi în România”. Restul, citiţi aici.
* Nemira oferă o reducere de 50 la sută la trei pachete de cărţi care n-ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui pasionat de SF şi fantasy – seriile Cântec de gheaţă şi foc, a lui George R. Martin, Turnul întunecat, de Stephen King, şi Jocurile foamei, a lui Suzanne Collins.

* RAO are şi ea o ofertă interesantă, pentru colecţia doamnei literaturii poliţiste, Agatha Christie – două cărţi plus una gratuită.
* Paladin dedică reducerea de 30 la sută cărţilor pentru publicul tânăr, cum ar fi Coraline sau Pulbere de stele a lui Neil Gaiman.
* Ultimele zile de promoţie şi la Millennium Books. Până pe 20 august, preţurile afişate pe site includ reducerea de 30 la sută la toate titlurile.

Săptămâna viitoare, o cronică literară. Voi scrie despre Vegetal, rezultatul colaborării dintre Marian Truţă şi Dănuţ Ungureanu şi una dintre bucuriile mele de vacanţă.

14 august 2014

TRANSFORMAREA: Sub privirile sfinţilor (2)


Volodea îi sărută podul palmei şi surâsul i se lărgi.
– Răbdare! O să afli în curând. Mai avem puţintică treabă! După ce-am văzut, cred c-ai să te descurci de minune.  
Cristina îşi încrucişă privirea cu a lui în oglinda retrovizoare şi se simţi despuiată. Îşi acoperi ruşinea cu un surâs strâmb. Ar fi vrut să-i dea de înţeles că-i cunoaşte secretele, însă ar fi fost doar o altă prostie.
– Despre ce vorbeşti?
– O înghiţitură şi atâtea posibilităţi, murmură Volodea, învârtind volanul. Ştii ceva, Cristina? Ar trebui să-ţi fiu recunoscător. În ultima jumătate de secol, am găsit realitatea oarecum neinteresantă.
Cristina simţi cum un deget de gheaţă îi joacă şotron pe spinare. Acel Volodea care-i făcea complimente i se părea mult mai periculos decât cel care o silise să se poarte ca o târfă. Simţea că-i scăpa ceva care putea face diferenţa dintre viaţă şi moarte.
– Ei bine, sentimentul nu-i reciproc! Dacă tot îmi eşti recunoscător, ce-ai zice să mă laşi în pace pentru totdeauna?
Volodea nu dădu vreun semn că-şi pierde buna dispoziţie.
 – Dragă, nu mă poţi păcăli cu ostilitatea asta! Nu după ce ţi-am gustat sângele! 
Cristina îşi auzi respiraţia oprindu-se.
– Sângele? Ce tâmpenii spui? murmură îngrozită.
Volodea apăsă pe încheietura ei şi Cristina simţi durerea.
– Uită-te singură!
Cristina îşi desfăcu mâneca şi văzu cicatricea proaspătă de la încheietura dreaptă. Gemu, deşi rana se vindeca sub ochii ei.
– Ce-ai făcut?
– Ce m-ai rugat! A fost serviciu contra serviciu, putem spune.
– Minţi!
Izbi cu pumnul în bord, dar se opri abrupt. Trupul cald al călugărului, vena ce pulsa, foamea... Volodea îşi linse buzele, iar Cristina fu pe punctul să leşine din nou. Spune adevărul. Ca să scap de dorinţă, l-am lăsat... O, Doamne! Nici măcar nu-mi amintesc... Volodea îşi puse palma peste a ei. 
– Ţi-a plăcut, cum îţi vor plăcea şi altele. Alex nu ţi-a oferit asemenea experienţe, nu? Aşa c-ai început să le cauţi singură...
Cristina îi privi degetele. Nu era nimic erotic în atingerea lui, dar nu putea nega legătura dintre ei. O simţea cu fiecare părticică a trupului şi a minţii.
– Nu, se auzi răspunzând.
Palma lui Volodea se întoarse pe volan.
– E minunat, nu? îi şopti conspirativ. Să provoci suferinţă şi teamă, să stăpâneşti? O perspectivă mai excitantă decât să fii mama unui mic monstru care te sfâşie pe dinăuntru?
Volodea îi ştia fiecare gând, chiar şi cele prea dureroase pentru a putea fi rostite. Gemu, ocolindu-i privirea. Nu asta era femeia pe care o iubea Alex. Femeia aceea putea depăşi blestemul licorii.
– Da, murmură Cristina. Da, da, da!
Îi venea să se lovească fiindcă recunoscuse aşa de uşor.
– E doar unul dintre efectele comuniunii sângelui, spuse Volodea. Pe ceilalţi îi poţi minţi, dar mie nu-mi zici de-acum decât adevărul, cumnăţico! Păcat că n-am ştiut mai devreme... Poate, te-aş fi ajutat să scapi de îndoieli.
O învinsese încă o dată şi nu era decât începutul răzbunării lui. Nici măcar nu reuşea să-l urască pentru asta.
  Şi adevărul te va elibera, şopti Cristina. Panseul ăsta-i de rahat!

Volodea izbucni în hohote zgomotoase, dar Cristina îşi şnurui buzele, decisă să nu-i ofere pe tavă alte informaţii. Volodea nu continuă însă interogatoriul şi următoarele zece minute se scurseră într-o linişte de cavou. Pe bancheta din spate, Karpov începea să se mişte. Cristina se holba la strada pustie, întinsă sub cerul gri ca un şarpe sătul. Când Volodea trase maşina în garajul vilei, îşi dădu seama cu uimire că nu-i mai păsa de consecinţele sângelui vărsat în acea zi, de bănuielile lui Truşescu, nici chiar de ura lui Volodea ori de iubirea lui Alex. Oare chiar n-o lăsase să bea şi ea? Întâlni privirea rece a lui Voldea şi înţelese că ghicea la ce se gândeşte. Ridică din umeri. Volodea rânji şi apăsă butonul care deschidea portbagajul.
– Şi acum, surpriza, îi spuse. Coboară!
Altădată, tonul lui ar fi supărat-o. Era însă perfect calmă când îi ascultă porunca. Volodea coborî şi se reîntâlniră în spatele maşinii. Cristina privi aiurită la silueta goală, slabă şi plină de vânătăi, îngrămădită în portbagaj. Volodea îl ridică pe Adam în braţe şi deschise uşa care ducea la subsol.
– Vii? Avem multe de vorbit cu ticălosul ăsta.
Cristina răspunse cu o înclinare a bărbiei şi păşi mecanic după el. Îşi imaginase reîntâlnirea cu Adam în multe feluri, dar nu şi aşa. Rămase în capul scărilor, şovăind, în timp ce Volodea se pierdea din vedere. Nu mai intrase în subsol de la descoperirea care o aruncase în infern. Cum ar fi fost viaţa ei dacă n-ar fi coborât atunci? Dacă nu l-ar fi văzut pe Alex cum îl mustră pe Adam... O minciună. Dar, poate, o minciună mai fericită decât adevărul.
Cristina scoase un sunet gâtuit şi călcă pe prima treaptă. Subsolul era ultimul loc în care şi-ar fi dorit să intre, dar decizia de a-l aduce pe Adam acolo i se părea înţeleaptă. Iar frâiele nu mai erau în mâinile ei, şi asta era bine. Făcuse deja destule greşeli ce nu mai puteau fi răscumpărate. E vina lor! Amândoi te-au silit să devii altcineva. Îşi schimonosi buzele într-un surâs. Avusese de ales, doar că alternativa nu-i plăcuse. Nu era cazul să arunce toată vina în cârca lui Alex şi a lui Volodea. Se puse iarăşi în mişcare.
– Poate ar trebui să o chemăm pe Liu, propuse. Adam nu arată prea bine.
– E pe drum. Vino odată! L-am trezit.
Cristina nu găsi motiv să zică nu. Intră cu resemnarea amară a unui prizonier capturat după doar o zi de la evadare. Tabloul în care avea să devină personaj secundar îi era cunoscut. Adam era din nou încătuşat de perete, doar că în faţa lui stătea, cu mâinile-n şold, Volodea. Cristina se uită în ochii mijiţi de durere ai lui Adam şi simţi că ameţeşte. Bărbatul nu dădea nici un semn că ar fi recunoscut-o.
– Cum l-ai prins?
– La fel uşor ca pe-o pisică vagaboandă. N-a trebuit să omor decât patru părinţei. Dar o să depănăm istorii mai târziu! Vreau răspunsuri, şi-am să le obţin, chiar de-ar fi să-l jupoi de viu!
Ecoul propriei încrâncenări de mai devreme o făcu pe Cristina să-şi muşte buzele, dar amintirea filmării din cimitir se strecură hoţeşte în mintea ei şi-i acoperi protestele. Cum îşi răscumpărase Adam trădarea în ochii Ordinului? Atacând-o, furându-i cuţitul... Merita să fie pedepsit!
– Cine vă conduce? Unde-i căpetenia Ordinului? întrebă cu voce gravă Volodea.
Adam privea dincolo de el şi tăcea. Volodea rânji şi-şi aşeză palma dreaptă pe pieptul lui Adam. Pielea i se înroşi într-o fracţiune de secundă, se băşică de parcă ar fi fost cufundată în apă clocotită, iar Adam se cutremură şi gemu. Degetele lui Volodea se mişcară de la un sfârc la altul, apoi înspre buric. Calmul lui o îngreţoşa pe Cristina. Duse palma la gură şi rămase imobilă, împărţită între impulsul de a-i striga lui Volodea să se oprească şi dorinţa ca Adam să plătească pentru trădarea sa.
– Vei vorbi, slugă! spuse Volodea. 
Ochii împăienjeniţi ai lui Adam se opriră pentru prima oară pe chipul lui Volodea.
– Nu. Tu... Nu!
– Ba da! M-ai implorat să te omor... Trebuia s-o fac, dar Alioşa a crezut c-ai mai putea fi de folos. De data asta, am să-ţi scot inima şi-am să te silesc s-o mănânci. Dar întâi ai să-mi spui tot ce ştii.
Un fior o scutură pe Cristina, care ieşi din amorţeală.
– Nu poţi face asta! Nu fără Alex, adică... Va dori să-i pună şi el o mulţime de întrebări. Şi poate-ar fi mai bine ca unele lucruri să rămână nespuse.
Volodea pufni dispreţuitor, dar îşi încrucişă braţele pe piept. Capul lui Adam se întoarse încet spre Cristina şi îndârjirea fu înlocuită de tristeţe.
– C-cristina? horcăi Adam. Îmi... pare...
Tuşi şi scuipă sânge, iar mânia Cristinei se topi.
– O să fie bine! Spune tot ce ştii şi-am să-l rog pe Alex...
Minţea, iar Adam înţelegea asta, chiar şi prin pâcla durerii. Cristinei i se puse un nod în gât, dar decise să nu abandoneze lupta. Dorinţa de a-l cruţa pe Adam devenea tot mai puternică şi se întrebă dacă nu încerca astfel să spele ceva din sângele vărsat. Nu-i aşa uşor! Adam icni şi leşină din nou când Volodea îl izbi cu pumnul în vintre.
– Prea devreme, spuse Volodea. Unde-i amărâta aia de Liu?
Cristina nu se osteni să-l îndemne la răbdare. În schimb, se apropie de chiuveta din colţul opus la camerei, învârti robinetul şi-şi adună palmele sub jetul rece. Apa se înroşi înainte să se scurgă în canalizare. Cristina continuă să se spele şi când nu se mai văzu nimic în chiuvetă. Omul pe care-l ura se transformase în partenerul ei întru tortură. Cu ce se mai deosebea de Kim? Cu nimic. Ca şi pentru ea, pentru tine scopul scuză mijloacele.
Pune nişte apă în găleată! ordonă Volodea.  
 Cristina îşi auzi inima bubuind. N-avea rost să se amăgească, Adam nu avea cum să-i supravieţuiască lui Volodea. Îi putea deja auzi ultimul horcăit, ultimul blestem la care cumnatul ei ar fi răspuns doar cu un hohot triumfător. Fu pe punctul de a-i răspunde să-şi caute altă slugă, dar se răzgândi şi luă găleata de sub chiuvetă. O umplu până la buză şi i-o întinse lui Volodea, care-o goli drept în faţa prizonierului. Cu un geamăt prelung, Adam se trezi. Cristina făcu un pas înapoi. Nu se simţea în stare să asiste la un alt episod de tortură, dar trebuia să rămână acolo, să asculte mărturisile lui Adam.
– Eşti cam palidă, Cristina! spuse Volodea. Ţi-a plăcut mai mult să fii vioara întâi, văd.  
Oricât şi-ar fi dorit să-l strângă de gât, Volodea avea iarăşi dreptate.
– D-da. Ca şi ţie.
– Bine. Să trecem la treabă!
Adam o fixa din nou doar pe Cristina.
– Eşti... b-bine? Copi...lul... Mi-au s-pus... să... Îmi p-pare..
Furia îi turnă iarăşi foc în vene Cristinei, făcând-o să uite de milă. Adam suferea cumplit, dar nu era nevinovat! Asta merita dacă o atacase nu doar pe ea, ci şi-un prunc nenăscut.
– Ce-ţi pasă? se răsti. Ştii ce-ai făcut!
Adam se contorsionă ca de la o lovitură, deşi nu-l atinsese. Volodea îl lovi în schimb peste faţă şi unghiile sale lăsară dâre însângerate.
– Vorbeşte! zise Volodea. Cine-i căpetenia?
– N-nu!
Cristina trase aer în piept şi opri braţul lui Volodea înaintea unei noi lovituri. Îşi apropie buzele de urechea lui.
– Lasă-mă pe mine! Pe tine te urăşte, dar are remuşcări pentru ce mi-a făcut. Va vorbi, promit!
– Bine, mormăi Volodea şi-şi trase singurul scaun din încăpere. Ai un sfert de oră. Până atunci apare şi Liu. Sau o să-i pară tare rău...
Cristina nu se mai uită la el. Nu avea timp să-şi pună la punct strategia de interogatoriu. Trebuia să se bazeze pe bun simţ şi inspiraţie. Scoase din buzunar o batistă, o udă şi şterse obrazul lui Adam. Decise să se îndepărteze de poteca urmată de Volodea.
  Nu sunt furioasă pe tine, zise, dar vreau să ştiu. Ca să pot ierta. Ce ai făcut şi ce-ai spus pentru Ordin?
– N-am v-vrut... Nu ţie... M-au... silit... M-mintea... mea a... Când am... văzut.. semnul... S-s-a ru-rupt.
Cristina îl privi lung şi încercă să reconstituie momentul căderii zidului din perspectiva lui. Semnul... Durerea... Credea că Adam nu avusese de ales şi ştia cum e să se joace alţii cu mintea ta. Încă o dată, se eliberă din tentaculele mâniei şi îi mângâie fruntea asudată.
– Ce ţi-au cerut? 
Adam îşi mişcă de câteva ori buzele fără să rostească vreun cuvânt.
– Cristina, termină cu asta! murmură Volodea. Nu asta mă interesează!
– Şşşt!
Adam se contorsionă de câteva ori înainte să vorbească.
– Au v-vrut... Copilul! Să te... Să-l... pierzi. Eu... le-am... s-spus... de... el... Un... monstru... Am încer...cercat.
 Adam, atingându-mă pe burtă. Dar nu m-a lovit, s-a împotrivit. Trebuie să-l fi costat scump..
– Şi când au aflat că sunt în regulă? murmură. Te-au pedepsit pentru asta?
– D-da.
– Cui îi pasă? şuieră Volodea. Bine i-au făcut! Ce alte secrete le-a mai destăinuit? Câte cuţite ne-a înfipt în spate?
Cristina îşi dădu seama că înaintau pe teren minat. Adam ştia toate secretele ei. Nu putea refuza însă întrebarea. O repetă, iar Adam tăcu destul de multă vreme. Aproape că spera că nu va răspunde când când îşi mişcă iarăşi buzele.
– Vera, şopti Adam. Că ai... f-fost... Că ţi-a... dat...
Volodea tresări şi Cristina simţi cum căutătura lui cercetătoare trece peste ea ca o lamă foarte ascuţită. Asta n-o ştia. Adam gemu şi-o privi tulbure.
– Ai ucis pe cineva? întrebă Cristina. Spune-mi, te rog!
– Mi-au... p-poruncit... să... T-trebuia... Nu ştii... c-ce au... fă...cut după ce... l-am... pierdu...dut.
Se aştepta la răspunsul acela, dar tot rămase fără aer.
– Pe cine ai ucis?
Înainte să primească vreun răspuns, Volodea îşi înfipse degetele în gâtul lui Adam.
– Ce i-a dat Vera? Spune-mi! Ce-ai pierdut?
– Lasă-l să-mi răspundă! strigă Cristina.
Se căzni să-l elibereze pe Adam, dar să desprindă degetele lui Volodea era la fel de uşor ca să taie o bucată de marmură cu un băţ de chibrit. Adam leşină înainte să reuşească.
Dă-i drumul, te rog! şopti Cristina.
Volodea îi aruncă o privire feroce.
– Răspunde-mi tu atunci!
Nu-l va mulţumi decât adevărul. Şi când va afla că ai avut un cuţit care-l poate ucide, nimic nu-l va convinge că era doar unul, care a fost furat. Merită viaţa unui trădător să faci asta?
Un pumnal! ţipă Cristina în urechea lui Volodea. Asta mi-a oferit Vera. Acum dă-i drumul!
În fine, degetele lui Volodea se desprinseră de Adam. Cristina şi Volodea se priviră pe deasupra lui, iar Cristina fu sigură că în clipa aia Volodea îşi dorea să-i smulgă şi ei inima.
– Un pumnal, repetă încet Volodea.
Glasul său îi suna la fel de periculos ca şuieratul unui şarpe cu clopoţei.
– Da, zise Cristina.
– L-ai folosit vreodată, cumnăţico? Şi nu ca să tai ceapă...
Îşi muşcă buzele, sperând să înăbuşe adevărul care se zbătea să iasă. Privirea lui Volodea deveni şi mai intensă, gustul sângelui îi umplu Cristinei gura.
– L-ai folosit?
– D-da.
– Pe cine?
Din nou, Cristina încercă să nu răspundă, dar atât minciuna, cât şi tăcerea erau imposibile.
Alex, şopti. Dar a fost doar o rană superficială. N-am putut... Îl iubesc.
– Pe Alioşa?! Şi nu mi-a zis asta? Ce-i în capul lui?
Cristina fu sigură că Volodea avea să se transforme şi s-o facă fărâme, dar cumnatul ei îşi stăpâni furia cu un efort uriaş.
– Unde-i cuţitul? întrebă Volodea cu voce joasă. Îl porţi la tine? Dă-mi-l!
– Nu-l mai am! Adam trebuie să-l fi furat. L-a pierdut...
Nu-i spuse despre cimitir. În fond, nu minţea. Ochii lui Volodea se îngustară şi Cristina îi aşteptă reacţia cu inima îndoită. Volodea se întoarse spre Adam, dar nu-l mai atinse. În studie îngândurat, apoi o privi din nou.
– Dacă-l mai lovesc, îl omor, zise rece Volodea. O să-i dau nişte sânge, ca să mai prindă puteri. Unde-i?
– În frigider. La bucătărie...
– Să mergem!
– Pot rămâne cu el. Să fiu sigură că nu...
– Nu zău? Ca să-l înveţi ce minciuni să spună?
Încă o dată, Cristina îşi strânse pumnii şi lăsă vorbele aspre să rămână doar în mintea ei.
– După sute de ani de intrigi, sunt sigură că nu poţi fi păcălit aşa de uşor, zise, cu privirea plecată. Şi apoi, ştii că m-ai supus.
Volodea surâse, dar ochii nu i se îmblânziră.
 – Încerci să mă convingi cu complimente? Nu, mergem amândoi! În curând, poliţiştii te vor căuta. Vreau să terminăm până atunci.
Nu putea să-l contrazică. Truşescu ar fi trebuit să se întrebe ce făcea. La urma urmelor, nu în fiecare zi logodnica preşedintelui era în vizorul unui lunetist. Şi dacă v-a văzut cineva intrând ori ieşind din catedrală? Ţi-ai lăsat amprentele şi ADN-ul la locul unei crime... Cum de ai putut uita de orice măsură de precauţie? Ce curăţenie a făcut Volodea? Mai bine să nu ştie!
Cristina îl conduse ascultătoare pe Volodea la bucătărie. În timp ce Volodea turna licoare într-un pahar, se întinse după telecomandă şi ecranul televizorului se lumină, ocupat pe jumătate de figura răvăşită a crainicei.
– ... aşteptăm încă amănunte privind posibila identitate a victimelor, spunea femeia. Iată şi primele imagini de la faţa locului.
Cristina se trase înainte. Era prea devreme pentru asta. Să fi greşit cumnatul ei? Se uită cu îndoială la el.
– Uită-te! o îndemnă Volodea. E interesant.
Cristina urmări imaginile care se succedau fără sonor, încercând să înţeleagă ce vede.  Dintr-o grămadă de ruine încă ieşea un fum gros, iar printre zidurile năruite se amestecau oameni în uniforme pătate de sânge şi praf. Tabloul apocaliptic avea ceva familiar şi Cristina miji ochii ca să vadă dincolo de norii negri. Doar o jumătate de turlă se iţea ireal, fracturată parcă de mâna unui uriaş. Crucea încă tremura în vârf.
– Catedrala, murmură Cristina. A explodat!



Arhivă blog

For vampire lovers