22 aprilie 2014

Cum vă place?

Pentru fanii Game of thrones, două variante ale aceleiaşi melodii – Ploile din Castamere. Tot a fost lovită Casa Lannister…
Întâi, rock:
Apoi, vioară şi voce:

Aşadar, cum vă place? Şi sunt deschisă la sugestii… Muzicale, desigur!

21 aprilie 2014

Despre ştiri şi pietre

Am văzut aseară, la un canal de ştiri, o reporteriţă luând la rost un bărbat care venea la slujba de Înviere. Şi ce patos avea! C-a venit cu taxiul, c-a întârziat, că ia sau nu lumină, că se duce la club după aia… Ziceai că interoga un asasin! Dac-aş fi avut-o în faţă pe colega de breaslă cu pricina, aş fi prins-o de umeri şi-aş fi scuturat-o bine. De ce? Ca să înţeleagă un simplu adevăr. Tot ce ţine de religie e, până la urmă, o opţiune profund personală, în ciuda spectacolului oferit de VIP-uri sub ochiul camerei tv şi a cozilor populare cu ghionturi pentru agheasmă. Suntem stat laic, deşi preoţii îşi dau cu părerea în toate cele lumeşti, religia li se vâră pe gât copiilor indiferent dacă părinţii vor ori ba, iar BOR adună bani pentru o catedrală care să facă de ruşine şi Raiul.
Crezi în Dumnezeul ortodox, cel catolic, în Allah, în părinţii extratereştri ai pământenilor sau eşti ateu, nu trebuie să dai explicaţii nimănui pentru asta. Consideri că, de fapt, acea forţă supremă e una şi aceeaşi pentru toate religiile, indiferent cum îi spune ? Din nou, e (încă) dreptul tău, nu o rusine. Poţi să baţi mătănii şi să pupi mâna preotului sau să vorbeşti cu Cel de sus pe o bancă, într-un parc. Să iei lumină de la biserică doar de sărbători sau să porţi lumina mereu în tine. Să consideri că lumea de apoi nu există, şi singura ta şansă de a face bine sau rău, pentru alţii şi pentru sine, e aici şi acum. Nimeni, de la un reporter la însuşi patriarhul, n-ar trebui să ridice primul piatra.  

19 aprilie 2014

Pascale (2)

Nu mă prea pricep la mesaje sărbătoreşti, dragi prieteni, aşa că am să vă urez tuturor ce-mi doresc şi mie: să vă fie zilele de Paşte la fel de colorate şi de luminoase ca pozele mele. Sărbători fericite!






17 aprilie 2014

TRANSFORMAREA: Licoarea (1)

Duba coti la stânga, derapă pe o fâşie de gheaţă, dar se redresă în ultimul moment. Până la spital mai erau câţiva metri. Cristina simţi deodată împunsătura panicii. Dacă lucrurile erau mai serioase decât credea? Şi Liu ăsta, cine ştie ce monstru mai era, ce dureri avea să-i provoace sub pretextul c-o îngrijeşte? Nici măcar nu-i nevoie să vrea să-ţi facă rău. O greşeală e uşor de explicat când slujeşti drept cobai în cel mai trăsnit experiment al României din ultimele sute de ani. Putea jura că şi Volodea se gândise la asta. Poate că-şi pusese obrazul pentru Liu, dar era destul de viclean cât să găsească tot felul de căi ocolite pentru a o pedepsi în continuare. Şi cel mai rău era că nu-i putea arunca sfaturile aparent binevoitoare în obraz, fiindcă Alex îi ţinea partea. Şi, între altele, fiindcă nu ai o alternativă. Nu te poate ajuta decât cineva dintre acoliţii lor.
Se apropia spitalul, iar maşina încetini. Privind clădirea unde începea să devină oaspete frecvent, Cristina descoperi că nu voia să coboare. Încercă să-şi aranjeze hainele, dar nu avea cum acoperi petele de sânge. Deodată, fu sigură că totul avea să se afle până seara, ducând la un adevărat dezmăţ mediatic. Era proastă dacă-şi închipuia că putea ascunde aşa ceva.
– Du-te prin spate, spuse Cristina, fără prea mari speranţe că manevra va ajuta la ceva.
Truşescu înclină în tăcere din cap. Era clar că spitalul nu-i trezea nici lui asociaţii prea plăcute. Cristina îi privi trăsăturile înăsprite şi nu cuteză să-l întrebe dacă Steluţa începuse tratamentul. Încă avea senzaţia că-i oferise un măr otrăvit. Maşina frână, iar Cristina oscilă între uşurare şi neliniştite. Era bine să-şi găsească măcar ceva de făcut, să spele sângele de pe faţă şi de negura din inimă, însă îi era imposibil să scape de umbra lui Volodea chiar şi aici. 
Uşa spitalului se deschise cu un scârţâit şi ieşi o femeie măruntă, cu păr alb şi trăsături orientale. Împingea un cărucior cu rotile, făcându-l să alunece în zigzag pe trotuarul doar pe jumătate curăţat. Cristina înghiţi în sec şi îi făcu semn lui Truşescu să deschidă uşa. Scrută împrejurimile înainte să coboare. Nu se vedea picior de ziarist, şi asta era bine. Ar fi fost greu să le explice confraţilor de ce cobora din duba Poliţiei, arătând ca după o repriză de box.
– Mulţumesc, comisare, şopti Cristina. Poate te sun mai pe seară.
– N-ai pentru ce! Sper să fie prima şi ultima oară când te aduc la spital. Îţi dau de ştire dacă mai aflu ceva.
Grimasa nerăbdătoare a comisarului o convinse că nu mai era cazul să tragă de timp. Cristina păşi pe zăpada frământată ca pe drumul spre o cameră de tortură, dar chinezoaica îi prinse cotul stâng şi îi surâse liniştitor.
– Eu doctorul Liu, spuse piţigăiat. Te rog, aşeaz! Pare bine să cunosc. Nu fă griji, copila! Ocup de tine ca de fiica mea.
Păsărească doctoriţei o ajută pe Cristina să se destindă. Se codi totuşi să-i urmeze sfatul.
– N-am nevoie de cărucior, sunt bine, mormăi. Doar nu mi-am rupt picioarele!
– Nu conteşte! Mai bine huţa-huţa. Te rog, aşeaz!
Era ca şi cum s-ar fi certat cu un perete şi Cristina o ascultă, cu un oftat demonstrativ. Mă tratează ca pe un copil. Ei, măcar mi-a spus te rog. Şi uite ce mică e, chiar mai scundă decât mine! Îşi închipuise că va da ochii cu un zdrahon cu palmele cât lopeţile şi ochi cruzi de torţionar, deşi era convinsă că Alex n-ar fi simpatizat un astfel de personaj. Chinezoaica era totuşi o femeie puternică. O împinse printre nămeţi şi pe holul pustiu, fără să dea semne de oboseală. Cristina se uită la pereţii proaspăt văruiţi care treceau pe lângă ea, tot mai mirată de liniştea ce le înconjura. Nu fusese vizită până atunci în care spitalul să nu fie înţesat de esculapi grăbiţi şi pacienţi în stare jalnică. Doar n-au golit nebunii spitalul pentru mine? Nici chiar Alex n-ar trebui să poată face asta! Suspiciunile reveniră, mai ales că intrau într-o aripă închisă de ani buni. Cristina îşi drese glasul şi se pregăti să facă o remarcă aparent nepăsătoare pe tema asta. Încă îşi căuta cuvintele când căruciorul se opri în faţa unei uşi vopsite în alb.
– Noi ajuns, spuse Liu şi deschise uşa.
Rezerva era luminoasă şi mirosea a flori, nu a dezinfectant. Încă o dată, frica Cristinei dădu înapoi la vederea pereţilor într-o nuanţă delicată de bleu şi a jaluzelelor crem, care ascundeau doar pe jumătate soarele cu dinţi. În încăpere era cald, iar mobilierul, în ton cu jaluzelele, părea nou. Cristina îl inventarie dintr-o privire. Patul, înconjurat de tot felul de aparate şi monitoare, era mai lat decât te-ai fi aşteptat la unul de spital. Două scaune pluşate, o încrucişare dintre o masă şi o noptieră, precum şi un dulap zvelt completau decorul. Un televizor cu ecran subţire era atârnat pe perete la înălţimea convenabilă. Cineva se gândise la confortul ei. 
Cristina se ridică din scaunul cu rotile şi începu să-şi scoată hainele, fără ca doctoriţa să i-o mai ceară. Liu îi făcu semn să se aşeze pe pat şi ea o ascultă, cu bătăile inimii reintrate în ritmul normal.   
– Cum de-i aşa de linişte? murmură. Parcă aş fi în alt spital...
– Aici casa tău, pentru toate controale până naştere. Azi terminat treaba, copila scumpă! Bine, nu? Place?
– Arată foarte bine.
– Lume din spital ştie că trebuie să tace. Mirat zilele trecute, de ce nu merge la străinătate. Eu zice că străinătate vine la tine! Alex bagă bani mulţi, treaba ca pe roate. A terminat în trei săptămâni. Lumea primeşte lefuri mai mare, aparatele rămâne şi după ce copila scumpă naşte. Afacere bună pentru lumea toată.
– Aşa-i, încuviinţă Cristina mai mult ca să-şi înfrâneze impulsul tot mai puternic de a izbucni în hohote. 
Cu blândeţe, Liu îi cercetă rana de pe frunte.
– Nu are nevoie copci. Rezolvă repede, copila scumpă! Dezinfecteaz, panseaz. Bine?
– Bine, repetă Cristina.
Doctoriţa îi examină întreg corpul, palpând încet, dar minuţios. Degetele ei erau calde, nu durea chiar când apăsau pe pielea ei, deşi găsi câteva vânătăi. Încet, Cristina descoperi că muşchii încordaţi i se relaxează. Fiecare atingere fugară părea să-i spună ceva lui Liu despre corpul ei, iar pe Cristina o liniştea. Mai că se simţea în siguranţă, ceea ce nu putea fi decât o nebunie.
Prea devreme la ecografie, dar face analize la sânge, spuse cu voce mângâietoare Liu. Nu doare, copila scumpă!
– Bine. Mă doare deja creierul de câte ori mi-ai spus copilă scumpă!
N-o minţea. Nici nu simţi cum îi intră acul în braţ. Totuşi, Cristina preferă să rămână cu privirea lipită de perete până când seringa îi ieşi din piele.
– Repede vin! o anunţă Liu şi dispăru cu flaconul de sânge.
Când paşii ei nu se mai auziră, Cristina se ridică şi exploră metodic rezerva. Avea un grup sanitar perfect şi destule haine în dulap cât să se schimbe de patru ori. Dacă ar fi cerut mâncare, bănuia că i s-ar fi adus de la un restaurant. De când era plănuită mutarea asta? Probabil, de când fusese rănită ultima oară. Avusese de la început acordul lui Alex. Dar de ce nu amenajase salonul la vilă, când secretul era vital pentru amândoi?
Ca să nu-şi mai bată capul cu întrebările, Cristina deschise televizorul. Schimbă canalul de câte ori zări chipul său ori pe cel al lui Alex, constatând repede că discursul de la ceremonie era disecat în orice talk show. Ar fi trebuit să asculte părerile analiştilor de trei parale, dar decise că era momentul potrivit pentru o mică rebeliune. Nu se opri din butonat până când nu dădu peste ştirile externe. Prezentatorul lălăia elogiul unui câine din Canada care-şi salvase stăpânul octogenar, atacat de un urs. Cristina fu tentată să stingă televizorul, dar îşi impuse să se uite până la sfârşit. Nu putea să se lase mereu copleşită de sentimente, tocmai asta o făcuse vulberabilă în faţa lui Volodea. În plus, trecuse prin clipe mai grele decât moartea unui dulău şi nimeni nu putea spune ce-i rezerva viitorul. Totuşi, răsuflă uşurată când începu ştirea următoare.
– Misterul unei crime oribile a fost dezlegat în capitala Rusiei, spuse cu acelaşi zâmbet stereotip crainicul, de parcă ar fi vorbit despre cel mai simpatic subiect din lume. Asasinul lui Serghei Antipov, colecţionarul de antichităţi decapitat iarna trecută, a fost în sfârşit prins de Miliţia moscovită. Este vorba despre un om al străzii, consumator înrăit de alcool şi stupefiante, la care anchetatorii au găsit o bijuterie a victimei. Potrivit surselor judiciare, bărbatul reţinut a recunoscut deja crima. Totuşi, el a susţinut în faţa anchetatorilor că însuşi Antipov a cerut să-i taie gâtul, oferindu-i pentru asta o mulţime de bani. „Râdea atunci când am băgat cuţitul în el. Tot el mi-a spus cum să-i aşez căpăţâna după ce dă colţul”, a susţinut asasinul, într-una dintre cele mai uimitoare mărturii de care au avut parte până acum criminaliştii din Moscova.  
Cristina încremeni, cu telecomanda în poale. Şi ce dacă l-au prins? Un boschetar din Moscova n-o putea ucide pe Vera. Deşi ar fi trebuit să uşureze munca anchetatorilor, vestea nu-i cădea bine. Un criminal voiajor se putea întoarce la Moscova pentru totdeauna, iar un asemenea deznodământ nu i s-ar fi părut chiar foarte rău. Dacă-i un ieşean, când se va opri? Dar dacă-i totuşi Volodea? Poate remarca despre discreţie a fost doar praf în ochi.
O bătaie în uşă o făcu să renunţe la dezlegarea enigmei.
– Cine-i? întrebă gâtuit Cristina.
– Karpov, veni răspunsul. Eşti goală, kiska? Nu te ruşina, doar te-am văzut deja jucându-te!
– Intră, zise Cristina, deşi regreta deja că-l sunase.
Karpov aduse cu sine un vânt îngheţat care o sili pe Cristina să se acopere până la gât cu pătura moale, mirosind a trandafiri. Rusul o privi lung şi se încruntă la vederea pansamentului.
– Ce s-a întâmplat, kiska? spuse morocănos şi se aşeză neinvitat pe marginea patului.
– Tu ce crezi? Nu ştie ori se preface?
– N-am timp de ghicitori! Tu m-ai chemat. Ce-ai păţit?
– Eram la cimitir şi, când s-a cutremurat pământul, m-am împiedicat. M-am lovit de o cruce.
Privirea lui Karpov mustea de bănuieli.
– La cimitir? Ce căutai acolo, perversă mică?
– Am fost la înmormântarea unei prietene. Minţi, Vera nu ţi-a fost prietenă!
Rusul dădu scurt din cap şi Cristina fu convinsă că ştia despre cine vorbea.
– Şi te-ai împiedicat... Femeile în situaţia ta sunt mai atente! Dar se pare că ţie-ţi place să calci strâmb, kiska.
Cristina strânse pumnii. Aluzia lui Karpov era extrem de transparentă, ochii lui o dezbrăcau.
– O femeie în situaţia mea ar trebui să aibă mai puţine motive de stres! se răsti. Şantajul nu ajută la sănătate. Nu e bun nici pentru mine, nici pentru copil. Iar alte...
Karpov ridică demonstrativ mâinile, într-un gest de predare care nu o convinse deloc.
– Ei, kiska, nu vreau decât să fii... deschisă pentru stăpân. De ce ai sunat, în fond?
Cristina trase aer în piept. Am ajuns şi la asta. Să întreb sau nu? Propria laşitate îi făcu brusc scârbă.
– Unde-i Adam? spuse plat. N-a fost pedepsit destul?
Karpov o fixă uimit.
– Ce vrei să spui?
– Haida de! Era cu mine la cimitir şi a fugit în timpul cutremurului. Volodea îl vrea mort, l-a torturat, l-a silit....
Nu putea rosti cuvintele. A dispărut cel care ţi-a văzut trădarea ta, care e dator să-i spună lui Alex. Chiar îţi pare rău pentru asta? Poate ar trebui să-ţi doreşti să nu se mai întoarcă niciodată. Nu şi dacă atacul a fost planul lui Volodea. Înghiţi în sec şi înlătură gândul egoist.
– I-aţi spălat creierul, ca să mă lase sângerând în zăpadă? strigă. Nu-i de mirare să fi cedat, bântuit de viitoarele chinuri pregătite pentru amândoi! Şi eu m-am săturat să fiu sacul de box al altora!
Karpov se ridică şi făcu câţiva paşi. Pentru prima oară de când intrase în rezervă, avea un aer descumpănit. Cristina continua să-l fixeze, pe jumătate convinsă că joacă teatru.
– Cristina, răspunse Karpov, oprindu-se în faţa ei, dacă Adam a fugit, n-am nici un amestec, şi nici stăpânul Volodea. E grav ce-a făcut. Sluga nu-şi poate părăsi stăpânul când i se detună. Povesteşte-mi ce s-a întâmplat! Absolut tot!
E posibil să spună adevărul? Îmi scapă tâlcul mesajului lui Adam? Întunericul despre care vorbea Adam era ascuns şi în Alex, şi în Volodea, şi în Karpov. Chiar şi în tine. Ţii minte? Creşte. E însetat. Dă-i ce vrea. Rezerva se învârti cu Cristina şi toate îndoielile dureroase se topiră în ceaţa binefăcătoare a unui leşin.
Când privirea i se clarifică din nou, doctorul Liu stătea la căpătâiul ei, iar Karpov rezema peretele.
– Am... Mi s-a făcut rău..., murmură Cristina. Dar sunt în ordine, nu-i aşa?
Liu clătină uşor din cap. Karpov se încordă, iar Cristina îşi muşcă buzele. Când aveau să se termine veştile proaste?
– Doare cap, burtă? întrebă chinezoaica. Avem ameţeli?
– Nu, răspunse Cristina.
– Altă problema?
– Puţină greaţă, câteva coşmaruri. Presupun că-i normal. A, şi văd monştri care nu există. Care-i treaba?
– Coşmaruri?
– Da, da!
– Cum adică?
– Ei, coşmaruri, vise urâte! Prostii... Tu n-ai niciodată?
Liu privi pe furiş la Karpov, îşi drese glasul şi răsfoi cele câteva pagini acoperite cu cifre.
– Analize nu prea bun, Cristina.
Primul imbold fu să-şi pună perna peste urechi şi să-i strige chinezoaicei să plece. După toate câte i se întâmplaseră în ultimele zile, încă o picătură avea să răstoarne paharul. Dar o asemenea reacţie n-ar fi îndepărtat necazul, doar i-ar fi dovedit lui Karpov cât de slabă era. Şi trebuia să fie puternică, fiindcă orice avea de spus Liu, avea să ajungă imediat la urechile lui Volodea. Cristina se rezemă de pernă şi îşi ascunse mâinile tremurătoare sub pătură.
– Ce-i? întrebă. Nu mă mai fierbe, spune-mi!
Îl văzu pe Karpov gata să ia notiţe în minte. Nici el nu ştia despre ce vorbea doctoriţa. Cu un fior de anticipare îngrozită, Cristina îşi aminti durerea care o fulgerase când năluca îi băgase degetul în buric. Dar chiar  a fost o nălucă? Adam... te-a lovit la frunte, la burtă doar te-a atins. Totuşi... Era posibil să fi pierdut copilul fără să sângereze? Logica îi spunea că nu. Dar oare câte dintre principiile ei se aplicau la un copil născut din împreunarea cu un băutor de sânge?
Cristina se simţi deodată vinovată. Nu încercase acea duioşie a femeii care urma să devină mamă, nu-şi făcuse planuri pentru camera copilului, nu se întrebase decât dacă în burta ei creşte un monstru. Dacă spaima cutremurului, adunată cu oboseala ultimelor zile, îi provocase un avort, iar halucinaţia fusese felul ei de a îndura trauma? Transpiraţia începu să-i curgă pe spinare în timp ce aştepta răspunsul chinezoaicei.
– Analize zice anemie mare, murmură femeia. La început, nu pricepi de ce. În decembrie totul este în regulă.
Cristina se încruntă, neştiind dacă să se simtă uşurată sau speriată. Nu pierduse copilul, dar nici nu-şi dădea seama de ce ar suferi dintr-o dată de anemie.
– Dar cum se putea întâmpla asta? zise. Am stat izolată, am mâncat pe săturate, m-am odihnit. Ce mai, am fost tratată regeşte!
Se opri, conştientă că vorbea prostii. Ce legătură aveau lâncezeala ei între pereţii vilei şi mâncarea bună cu anemia? Mai bine îşi ţinea gura. Liu privi întâi spre Karpov, apoi spre ea, cu un aer uşor nesigur.
– Poate doar presupune, spuse Liu. Mai trebui facem investigaţii.
– Aşa... Şi ce presupui?
– Copilul. E... neobişnuiţi. Cu alte nevoie. Şi corpul tale i-l potolesc, dar greu.
Cristina se holbă neîncrezătoare.
– Ce nevoi? murmură.
– Sânge...
– Dar e doar... Nici nu-l poţi vedea la ecograf! protestă Cristina.
Liu clătină din cap, cu o mină îndurerată.
– Asta eşti! Rezolvăm problema?
Cristina simţea cuvintele scurgându-i-se din minte ca apa printr-o sită cu mii de găuri. Reuşi doar să râdă căznit. Cum să răspundă unei asemenea nevoi? Îi era şi groază să se gândească la ce-ar putea propune Liu.

15 aprilie 2014

Am făcut... contact

La iniţiativa SRSFF, Nemira coace încă o antologie science fiction în care apare şi o povestire a subsemnatei. Volumul Xenos. Contact între civilizaţii figurează de zilele trecute la capitolul ”În pregătire”, pe site-ul editurii. În sumar veţi mai regăsi povestiri de Liviu Radu, Aurel Cărăşel, Cristian Teodorescu, Daniel Haiduc, Diana Alzner, Ioana Vişan, George Lazăr şi Mihai Liviu Goga, antologator fiind Antuza Genescu. Iată şi un fragment din prezentare:
Sigur v-aţi întrebat, măcar o dată, ce-aţi face dacă v-aţi trezi cu un extraterestru în faţă. Dar v-aţi şi dat un răspuns? Dacă nu, va trebui s-o faceţi cât de repede. Începeţi prin a citi aceste întâlniri fabuloase cu extratereştri, puse pe hârtie chiar de către cei care le-au trăit. În realitate? În imaginaţie? Rămâne de văzut...
Mai multe, citiţi aici.

13 aprilie 2014

Star Trek, în întuneric!


Azi, la HBO, cu ultimul film din serie, Star Trek ajunge în întuneric. Clar, alegerea mea pentru diseară:

12 aprilie 2014

În ciuda vremii...

... din ultimele zile, o imagine chiar  primăvăratică. Poate atrage soarele pe strada mea.



Arhivă blog

For vampire lovers