1 decembrie 2014

Din nou, magistral, Hobb



Sunt un mare fan al lui Robin Hobb, după ce am citit trilogia Asasinul regal. Aşadar, abia am aşteptat să pun mâinile pe continuarea ei, Omul arămiu. În fine, în toamna asta la Nemira a apărut primul volum, Misiunea bufonului. Şi nu am fost deloc dezamăgită! Hobb începe mai lent, ce-i drept. Reînnoadă cu grijă firele sorţii bastardului şi asasinului regal şi ale fratelui său, lupul Ochi cenuşii. I-am părăsit când îşi salvaseră ţara, cu preţul vieţii unui rege, al unor suferinţe şi sacrificii personale cumplite. Retras în ceea ce-şi dorise întotdeauna, o viaţă cât de cât normală, FitzChivalry se descoperă însă încătuşat în acea aparentă normalitate, care se preface deodată în ruine. Şi cine putea strânge din nou în pumn firele trecutului, ale prezentului şi ale viitorului, dacă nu Profetul Alb, devenit Omul arămiu, Bufonul? Aşa află Fitz că e, din nou, chemat să fie figura centrală a schimbării, Catalizatorul care poate opri un viitor de sălbăticie.

Debutul aparent mai lent, mai bătrânesc al istoriei, pe măsura maturizării eroilor săi, se revarsă apoi năvalnic în făgaşul conflictelor politice, sociale, personale, cu o miză mereu crescândă. Harul şi Meşteşugul, duşmanii şi aliaţii reginei şi ai prinţului moştenitor, adversarii şi apărătorii înfrăţirii omului cu animalele, foştii inamici ai statului deveniţi parteneri comerciali, toţi au rolul lor într-o dramă care abia începe. Pe măsură de acţiunea progresează, avem parte de o porţie consistentă de luptă, magie, intrigă şi suferinţă, care te face să devorezi pagină după pagină. Iar când vine sfârşitul volumului, prins din nou în cârligul lui Hobb, vrei mai mult...   

18 noiembrie 2014

Lecţii electorale



Această postare nu este despre politică. Totuşi, încalc azi o primisiune făcută mie însămi, şi anume aceea de a nu mai comenta ce se întâmplă în ţară. O fac pentru că acum, când zoaiele electorale s-au mai scurs, nimeni nu pare dispus să spună adevărul trist, dincolo de bucuria victoriei sau agonia înfrângerii.
S-a pedalat mult în campania asta pe ţara furată, pe dorinţa românilor de a-şi recâştiga… ceva. Nimeni nu s-a gândit însă că un preşedinte e doar un om. Români sunt încă destule milioane şi, zilnic, îşi fură singuri căciula. O fură atunci când iau şi dau şpagă, când îşi fac treaba de mântuială la serviciu, fie că sunt medici, profesori, judecători, procurori, funcţionari, vânzătoare, producători de mezeluri, parlamentari sau miniştri. Când se îmbată şi îşi aruncă bolidul pe trotuar, omorând pe cine le stă în cale, şi când vând ţigări sau băutură unui elev. O fură şi când fac evaziune fiscală, şi când impun atâtea taxe că devine aproape imposibil să faci afaceri cinstite. Dar cel mai tare o fură când e vorba pur şi simplu să se înţeleagă omeneşte.
De ce? Pentru că românul nu ştie decât să aibă dreptate. Că e vorba despre sport, politică, religie, sănătate, modă, scandaluri mondene, el are opinia corectă. Sunt alţii de o părere opusă total sau doar puţin diferită? Atunci românul ia foc, vorbeşte mult, cu pasiune, se bate cu pumnul în piept şi nu se va opri decât când duşmanul e distrus ori, măcar, şi-a pus cenuşă-n cap. Românul nu acceptă simpla existenţă a unei variante alternative de răspuns, cu atât mai mult supoziţia că acea alternativă ar putea veni din partea unei persoane de bună-credinţă, indiferent că e greşită ori ba. Imediat, vrea să o desfiinţeze, nu să aştepte proba timpului sau o altă dovadă. Nu trage tare cu argumente, fiindcă nu întotdeauna le are, şi apoi, nu e mai simplu să ataci omul decât opinia? Oricum ceilalţi sunt proşti, păcătoşi, vânzători de neam, corupţi, hiene capitaliste, neocomunişti, tineri fără minte, babe senile etc. Hooooo! Jos! Să ardă-n Iad! Sau măcar în cuptorul pizzeriei de la parter…
Nedorind să-şi însuşească măcar ABC-ul discuţiei inteligente în contradictoriu, cu atât mai puţin românul e dispus la compromis. Să asculte până la capăt, să înţeleagă şi să respecte opinia altuia, când doar a sa merită respect? Să vadă dacă, dincolo de divergenţe, există cumva posibilitatea unei colaborări pentru ca tuturor să le fie un pic mai bine? Să se întrebe dacă şi unde greşeşte şi el? O, mai degrabă ar apărea la supermarket Mihai Viteazul!
Campania a trecut, dar acest obicei al românului de a-şi fura singur căciula rămâne. Poate, înainte de a visa la fericirea adusă de un nou preşedinte, ar trebui să visăm la fericirea adusă de noi. De un zâmbet, de un dialog civilizat, de o strângere de mână. Poate chiar am putea învăţa ceva unii de la alţii, dacă n-am mai căuta parul pe care să-l coborâm în creştetul vecinului.

27 octombrie 2014

A murit Moşul. Moşul SF…



Azi am primit o veste tristă. A murit un prieten literar - Moşul SF, adică Ştefan Ghidoveanu. Mi-am căutat câteva ore cuvintele ca să scriu pe blog despre pierderea pe care am suferit-o toţi cei care l-am avut alături ca realizator de antologii, traducător, scriitor, om de radio, promotor al SF-ului românesc. Apoi, mi-am dat seama că nu e nevoie de cuvinte. Toţi cei pasionaţi de fantasticul românesc îl ştiau pe Moşul SF, entuziasmul său, felul cum nu permitea un refuz atunci când dorea un text de la tine. A rămas doar uimirea. Mai avea atâtea de făcut, atâtea de spus! Parcă numai ieri vorbeam despre alt proiect… Şi, desigur, ne vor ţine de urât emisiunile, pagineile de internet, cărţile în care a adunat nume şi istorii. Să-ţi fie ţărâna uşoară, Moşule!

Arhivă blog

For vampire lovers