12 septembrie 2014

Picătura muzicală: Moartea se va teme de noi…





Pentru sfârşitul
de săptămână, o picătură muzicală. Mie una mi-a cam dat fiori pe şira spinării. 

11 septembrie 2014

TRANSFORMAREA: La Kremlin (2)


Pilotul secund se apropie de ei, smulgând-o din gândurile negre.
– Vom ateriza la Moscova peste un sfert de oră.
– Mulţumesc, răspunse absent Alex. Ar fi cazul să ne pregătim, nu?
Se ridicară amândoi şi se îndreptară spre cabina din spatele lor, pentru ultimele retuşuri ale ţinutei. Înainte să închidă uşa, Cristina apucă să-l zărească pe Hâncu strâmbându-se de parcă înghiţise un pahar cu untură de peşte. Privirile li se încrucişară şi Hâncu îşi tamponă buzele, ascunzând doar pe jumătate un căscat, iar Cristina se relaxă. Alex avea dreptate, trebuia să înveţe să-şi stabilească priorităţile. Întâi rezolvau partea oficială a vizitei, apoi putea încerca să smulgă veşnicele buruieni ale temerilor de mireasă şi de mamă.
Era însă unul dintre acele sfaturi făcute să rămână o utopie şi, când avionul se opri pe pista de la Şeremetevo, Cristina nu era gata să dea piept cu primul preşedinte străin. Îşi potrivi cu mână nesigură bretonul, consolându-se cu gândul că de data asta nu ocupa un loc în primul rând. Cu Navrov avea să schimbe doar câteva cuvinte, chiar dacă soţia lui avea să-şi ofere compania pe toată durata discuţiilor oficiale. Poate Alex îi va invita la nuntă. Până atunci, statutul tău e destul de îndoielnic. 
Alex coborî scările, iar iureşul protocolului de primire îi prinse pe amândoi, despărţindu-i. Cristina nu prea reuşi să se concentreze la schimbul de cuvinte purtat într-o engleză impecabilă. Prezentările şi strângerile de mână, paşii pe covorul roşu, intonarea imnurilor, turul gărzii de onoare, drumul până la Kremlin păreau că se întâmplă altcuiva. Veni şi clipa când o prinse de braţ soţia lui Navrov, Raisa Sergheevna, o femeie scundă, dar plăcută la vorbă şi înfăţişare, lipsită de orice ifose de primă doamnă.
– Ce-aţi zice de-o ceaşcă de ceai? o întrebă Raisa Sergheevna, iar Cristina se lăsă bucuroasă pe mâna ei. 
Ceaiul era aromat şi tare, prăjiturile crocante şi delicioase, iar vorbele translatorului curgeau molcom. Timpul se scurgea repede într-o discuţie vioaie despre cărţi, despre istorie, despre organizarea nunţii şi despre preferinţele culinare ale soţilor, condusă de gazdă cu o pricepere pe care Cristina nu putea decât să o invidieze. Se strădui să dea răspunsurile potrivite, să surâdă des şi să pară măcar pe jumătate fermecătoare şi sigură pe sine, deşi stomacul îi rămânea un ghem.
Când orologiul bătu grav, Raisa Sergheevna se ridică de pe fotoliul aurit.
– E timpul pentru o surpriză.
Cristina îi urmă exemplul, deşi o teamă stupidă începea să-i roadă sufletul. Se pregătise pentru un tur al Kremlinului, însă gazda sa dădea impresia că-i va propune mai multe decât să calce pe urmele ţarilor, prin camerele de o opulenţă ce făcea bogăţia lui Alex să semene cu modesta agoniseală a unui cerşetor. Nu-i putea spune rusoaicei că tot ce-şi dorea era să se întoarcă la Alex, să-l ia de mână şi să plece la ambasadă înainte să se producă o nenorocire. Chiar în timp ce ei îi cedau nervii, Alex îşi încerca darul convingerii asupra unuia dintre cei mai puternici oameni ai lumii. Ar fi fost o nebunie să-i pună beţe în roate.
– Domnul Corbu spunea că vă interesează ocultismul, zise Raisa Sergheevna cu naturaleţea cuiva care descria procesul coacerii unui cozonac. Mai precis, un anumit manuscris.
– Da, murmură Cristina. Îl aveţi în colecţie?
– Din păcate, doar câteva pagini. Dar m-am gândit că v-ar plăcea să le vedeţi.
– Sigur că da!
– Atunci vom încheia turul palatului cu asta.
Cristina o urmă ascultătoare pe Raisa Sergheevna, reuşind să mimeze interesul cuvenit pentru armurile, săbiile, puştile şi vesela unor boieri morţi de secole. Etalarea de metale nobile, email şi pietre preţioase nu-i îmbunătăţi deloc dispoziţia. Fiecare lamă ascuţită o făcea să se întrebe câte vieţi curmase, iar fiecărei farfurii părea să-i lipsească o halcă de carne ciopârţită. Grăbi pasul când trecură pe lângă icoane şi cărţi sfinte ferecate în aur, recunoscătoare totuşi că nu i se cerea să intre şi în bisericile Kremlinului. Gândul de a păşi iarăşi într-un locaş străjuit de-o cruce îi făcea vocea să i se piardă. Dar gazda sa avea tactul să le ocolească fără să dea explicit vina pe ultimele evenimente din România.
Vizita se prelungea, iar pe Cristina o dureau buzele de la atâtea zâmbete false. Discret, îşi apăsă pieptul, dar nu reuşi să potolească bătăile inimii. Erau atât de rapide, că nici cel mai priceput doctor nu le-ar mai fi putut număra. Iar vitrinele nu se mai terminau. Zăbovind în faţa mătăsurilor înfoiate, Cristina ascultă doar cu o ureche explicaţii despre femei puternice şi secrete cumplite pe care, altădată, le-ar fi găsit fascinante. Sentimentul că un orologiu nevăzut măsura secundele până la o nenorocire era atât de puternic, încât îi venea să-i smulgă limba ghidului. Ceea ce, desigur, ar fi îmbunătăţit semnificativ relaţiile româno-ruse.

Privirea Raisei zăbovi asupra ei, iar Cristina se încordă ca la un examen. Un semn discret al gazdei făcu ghidul să încheie abrupt prezentarea şi zâmbetul Cristinei deveni mai puţin forţat. Trecură fără să se mai oprească pe lângă caleştile aurite ale ţarilor, iar Cristina începu să respire mai uşor. Cu aceeaşi eleganţă, Raisa o ghidă spre o uşă laterală.
– În încăperea asta nu intră prea multă lume. Dar suntem bucuroşi să vă avem drept oaspete.
– Şi mie îmi pare bine, răspunse cam la întâmplare Cristina.
O singură vitrină, lungă şi îngustă, trona în mijlocul încăperii cu pereţii lipsiţi de podoabe. Privind manuscrisele fără zorzoane şi pietre scumpe, Cristina uită de spaimă. Paginile acelea emanau putere.
– Ce-s chestiile astea? întrebă.
– Cărţi vechi şi foarte rare. Fiecare ţar, apoi fiecare preşedinte al Comitetului Central a adăugat câte ceva la colecţia asta. Chiar şi pe vremea lui Stalin, nimeni nu s-a atins de ea. Dimpotrivă...
Cristina se apropie de vitrină şi-i atinse uşor sticla. O vibraţie uşoară trecu prin ea, de parcă bătrânele foi i-ar fi simţit prezenţa, ar fi salutat-o.
– Cel din colţ vă interesează, cred, spuse Raisa. Din păcate, s-au păstrat doar câteva foi din ceea ce se pare că era un manuscris gros. Cuvânt despre cel fără nume, sau a doua Carte roşie. A ars, pe vremea lui Petru cel Mare. Numai o mică parte a fost reconstituită din memorie de un călugăr anonim şi transcrisă peste câteva generaţii. A reapărut pe vremea lui Rasputin. Printr-o coincidenţă ciudată, ce mai rămăsese din prima Carte roşie s-a pierdut nu demult, tot într-un incendiu. Era şi mai veche...
Cristina îşi umezi buzele şi-şi adună curajul pentru o întrebare.
– Ce-mi puteţi spune despre ea?
– O, au umblat tot felul de zvonuri în cercurile ocultiştilor! Unii spuneau că-i blestemată. Că-i croită din adevăr şi amăgire, din trecut şi viitor, din întuneric şi lumină. După ce unul dintre proprietarii săi a înnebunit şi altul a murit din cauza unei boli bizare, s-a zis că paginile sale nu sunt pentru ochii neofiţilor. 
– O boală? repetă Cristina, fără să-şi ia ochii de la literele ce păreau scrise cu sânge.
Raisa ridică din umeri, în primul gest neprotocolar al întâlnirii lor.
Nu ştim mare lucru nici despre asta. S-a întâmplat tocmai în 1919. Erau vremuri tulburi, periculoase pentru fiul nelegitim al kneazului Dolgorukii. Memoriile unui apropiat, publicate în anii `30 în Franţa, pomeneau despre o erupţie ciudată. Dar nu ştiu dacă-i subiectul potrivit...
Vă rog, mă interesează!
– Pustule cu puroi. Dar nu ciumă, din câte se pare. Oricum, stăpânul manuscrisului a murit la scurt timp după ce a fugit din maica Rusie. Iar urma Cărţii roşii s-a pierdut pentru o vreme. A reapărut în posesia unui un maior german, care a căzut prizonier la Stalingrad...
Era evident că soţia preşedintelui rus nu avea să mai dezvolte un subiect pe care îl considera dezgustător. Pustule cu puroi. Cristina îşi notă în minte coincidenţa, fără să înţeleagă însă mare lucru din ea.
Interesant. Din câte văd, e scris în slavă veche?
– Da şi nu. Prima pagină e-n slavă, dar restul e o amestecătură de simboluri pe care nimeni nu le-a descifrat, deşi mulţi au încercat.
– Fascinant! Şi textul care se înţelege e...
– Sunt interpretări diferite. Mie una îmi place asta: „Când doi vor fi unul, iar unul va fi orişicâţi, capetele înalte vor cădea şi inimile bărbaţilor vor fi smulse din piept. Ochii ohraniţelor vor putrezi şi pântecele femeilor necuvioase va rodi moarte. Căci sunt încă deschise căi uitate de Dumnezeu şi-ncrucişări blestemate până-n fundul Iadului se vor face. Cel fără nume pândeşte la hotar. Cel răzbunător se va întoarce de va curge sângele diavolului! Din sânge tot sânge va rodi, căci urmaşii lui Adam fi-vor legaţi să i se supună. Iar gustul fierii fi-va pentru el dulce ca al mierii...”
Cristina îşi muşcă buzele ca să nu spună nimic. Orice om sănătos la cap s-ar fi mirat ori ar fi râs, dar pentru ea vorbele acelea aveau iz de mormânt redeschis pentru parastasul de şapte ani. Pântecele femeilor necuvioase va rodi moarte. Tu eşti o astfel de femeie, nu ? A cui inimă va fi smulsă din piept şi al cui cap va cădea? Umbrele se adunară deodată în jurul vitrinei şi Cristina ştiu că nu mai poate rămâne acolo nici măcar un minut.
– Mulţumesc pentru tur, şopti. Poate ar trebui…
– Sigur că da! Să mergem în Aleksandrovskii Zal. Conferinţa de presă trebuie să înceapă.
Când uşa se închise în urma lor, Cristina reuşi din nou să respire. Ba chiar, pentru câteva minute, putu în sfârşit să se bucure de opulenţa palatului, de magia picturilor şi a mozaicurilor. La fiecare pas întâlneau strălucirea ornamentelor aurite, a candelabrelor gigantice şi a coloanelor zvelte de marmură, ce păreau să sfideze timpul, iar Cristina îşi spuse că răul nu avea cum sălăşlui într-o asemenea splendoare.
Uşurarea care o cuprinse când ajunseră în sala cu pereţii aurii şi albaştri, plină de ziarişti de toate naţiile, o aduse în pragul lacrimilor. Pe cealaltă uşă, Alex intra, umăr la umăr cu Navrov. Amândoi aveau un aer destins şi Cristina reuşi să nu o ia la fugă spre el, să nu i se atârne de gât. Cu un zâmbet satisfăcut, ghidată expert de Raisa, se poziţionă ceva mai în spatele lui. Fără să-i mai pese de convenţii, Alex o prinse de mână, iar liniştea se aşeză în sfârşit peste sufletul Cristinei. Strângându-i degetele, Alex privi spre obiectivul camerei celei mai apropiate.
– Am purtat astăzi o discuţie extrem de fructuoasă cu preşedintele Navrov. Între ţările noastre au existat relaţii apropiate în urmă cu câteva decenii, dar cursul istoriei ne-a îndepărtat. Am convenit că e momentul potrivit ca să redescoperim prietenia noastră! Avem de învăţat din modelul economiei ruse, care a devenit în timp record una dintre cele mai performante din lume. Am discutat de asemenea despre colaborări în domenii importante, precum industria minieră sau...
Sfârşitul frazei se pierdu într-o tuse gâlgâită. Mâna lui Alex tremură, iar Cristina se uită neîncrezătoare la el. Alex se clatină ca şi cum ar fi fost lovit în plex, iar valuri stacojii îi ţâşniră din gură şi din nas. Navrov, cu faţa strâmbată de surpriză, întinse mâna dreaptă spre el, dar Alex deja se rostogolea pe podeaua lustruită ca o oglindă, tuşindu-şi plămânii.
– Nuuu! ţipă Cristina. Ce...?
Urletul ei îi dezmetici pe ceilalţi. Gărzile de corp se repeziră la preşedintele rus şi la soţia lui, îi târâră din sală fără să mai privească în urmă. Unde fug? Nici măcar nu ştiu ce s-a întâmplat. Nimeni nu ştie. N-am auzit un foc de armă.... Poate-i doar o glumă. Nu fi proastă, nimeni n-ar glumi aşa! O vedenie? Ar fi fost gata să accepte într-o clipă că-şi pierde minţile, dacă asta însemna că Alex e-n siguranţă. Dar nu înnebunea doar ea, ci lumea întreagă. Încercă să facă un pas spre Alex, însă nu se clinti nici măcar cu un milimetru. Cineva îi făurise o armură din beton şi o închisese în ea.
– Jenia? murmură. Ajută-mă!
 Îl zărise ultima oară la aeroport, păşind alert, aşa cum i se cuvenea singurului bodyguard al preşedintelui. Unde-i? Nicăieri. Aminteşte-ţi, l-ai văzut ieşind cu Navrov? Nu! Nu ştiu sigur... De ce-a dispărut? Ce se întâmplă?  Să fie mâna Ordinului? Dar cum? S-a-nţeles Navrov cu ei? N-avea timp să-şi răspundă la toate întrebările acelea. Logodnicul ei se zvârcolea pe podea, ca într-o criză de epilepsie. Amintirea scenei din biroul lui Truşescu tăie prin mintea Cristinei, dar nu-i făcu trupul să iasă din amorţeală. Palmele o usturau cumplit, însă nu se obosi să le întoarcă pentru a le privi. Nu durerea ei conta.
Alex gemu prelung şi zbaterile sale deveniră şi mai violente. După fiecare mişcare a sa, alte dâre purpurii apăreau, se suprapuneau pe podeaua deja mânjită pe sânge. Seamănă cu urmele unui melc uriaş îndopat cu vopsea. Doar ea şi ziariştii se mai aflau în sala uriaşă, bărbaţii în costume negre dispăruseră. Nu era cameră de luat vederi ori aparat foto din încăpere care să nu urmărească agonia lui Alex, deşi panica albise chipurile ziariştilor. Un atac biologic? Dar nu simt nimic. Substanţa nu l-ar fi afectat doar pe Alex! Sau poate da? Se încordă şi ascultă zgomotele de dincolo de uşile închise, sperând într-o minune.
– Aşteptaţi echipa de intervenţie! striga cineva. Aduceţi costumele! Nimeni nu iese şi nu intră până atunci.
Cristina se întrebă dacă Alex va mai respira la sosirea medicilor. Ştia ce-l putea salva. O făcuse pentru Volodea, chiar dacă nu-şi amintea. Alex merita mai mult, dar nu-i putea dărui sângele ei decât după ce ieşeau din Kremlin. Privi spre ziarişti, căutând disperată o mână întinsă. Toţi păreau înţepeniţi, pierduţi. Balta roşie de pe podea se întinsese spre pantofii ei, iar stomacul Cristinei ghiorţăi şi junghiuri ascuţite îi străbătură spinarea. De data asta însă, nu se opuse poftei. Dacă o putea ajuta să se mişte, restul nu conta. Dorinţa de a muşca, de a sorbi creştea în ea cu o forţă care n-o mai făcea să se simtă vinovată. Gândul că Alex se prăpădea o aruncase deja pe tărâmul terorii şi alte spaime nu mai încăpeau între graniţele sale. Muşchii i se încordară şi dinţii îi scrâşniră, dar Cristinei nu-i mai păsa. Ar fi chemat pojghiţa aceea vişinie să i se coboare peste ochi şi să fi privit-o un milion de oameni. Îşi simţi unghiile ascuţindu-se, muşchii îngroşându-se. Ceva o împiedica însă să meargă mai departe şi ştiu că, în câteva secunde, avea să piardă şi acel început de transformare. Acum ori niciodată! Cristina îşi înfipse unghiile în podul palmei drepte şi o ploaie de picături roşii coborî spre podea.  Combinate, durerea şi foamea o ajutară să facă primul pas. Al doilea fu ceva mai uşor. Un cuţit invizibil îi traversă pântecele când Alex horcăi şi se izbi cu ceafa de podea. Ultimul metru îl străbătu în fugă. Se lăsă în genunchi lângă Alex, în balta de sânge, şi-i puse capul în poale. Cu ultimele puteri, el o prinse de mână. Foamea Cristinei dispăru într-o clipă. Alex închise ochii şi tremuratul încetă.
– Te iubesc, şopti Alex. Lasă-mă, să nu...
– O să fie bine, îi spuse Cristina, sărutându-l pe frunte. Trebuie să fie bine! Revino-ţi! Nu eşti ca ei...
Văzu cum toţi îşi focalizau camerele pe chipul ei, încercau să-i prindă fiecare tresărise, fiecare şoaptă. Cristina nu avea timp să se uite la ei, să-i analizeze, să caute duşmanul din spatele atacului. Simţea viaţa lui Alex cum i se strecoară printre degetele năclăite de sânge, cum firul ce-i legase de la primul lor sărut, de la prima atingere se rupea.
– Unde-s doctorii? gemu. Alex, uită-te la mine!
Foarte încet, ca şi cum trebuia să treacă printr-un zid, Alex îi ascultă îndemnul.
– Cristina? şopti, iar chipul i se contorsionă a groază. Tu? De ce?
Apoi doar tăcere. Rece, plumbuită.
 Nu plânge! Fii puternică pentru el! Dar nu reuşea să facă asta, lacrimile îi curgeau, suspinele o gâtuiau, îi era tot mai greu să se concentreze. Nu mai încerca să înţeleagă ce i se întâmpla lui Alex, putea doar să-i susţină trupul nemişcat, să-şi repete că totul era doar un coşmar, că avea să se termine repede. Ceaţa o înăbuşea.
Uşa se deschise în fine şi văzu medicii apropiindu-se, în costume de plastic galben. Strânse degetele lui Alex, în vreme ce ziariştii erau mânaţi brutal din sală. Unii se împotriveau, alţii se îmbulzeau înainte, ca o turmă strecheată.
– Uite, vin! Alex, te rog, nu mă  mai speria! Haide, uită-te la mine!
Alex nu răspunse. Degetele Cristinei îi căutară pulsul şi-l simţiră gata să se stingă.
– Mai repede, ticăloşilor! ţipă. I se opreşte inima.
Unul dintre medici o împinse cu umărul şi rupse cămaşa lui Alex. Văzuse scena aia de prea multe ori, după accidentele despre care scrisese căutând cuvinte pe măsura ororii. Şi de câte ori, după ce-ai terminat, ai găsit şi-o glumă neagră? Acum mai râzi? De data asta era altfel, şi nu doar fiindcă se afla într-o ţară străină, înconjurată de oameni pentru care durerea şi spaima ei erau o ştire. Din nou, ştirea zilei. Slăbiciunea o lovi, feroce şi iute, ca un leu ce se aruncă peste gazela rămasă în urma turmei. Privi neputincioasă cum medicii îi injectau adrenalină, cum frecau pedalele defibrilatorului şi le aşezau pe pieptul lui Alex.
Îşi scutură capul, ca să alunge sudoarea ce-i curgea în ochi, şi văzu că sala se golea. Bănuia că, sub pază strictă, toţi aveau să fie examinaţi cu toate aparatele medicale posibile, interogaţi scrupulos de serviciile secrete. Aparatele foto şi camerele de luat vederi aveau să fie confiscate, fără îndoială, dar măcar o parte dintre ei transmiseseră totul în direct. O lume întreagă o văzuse gata să se transforme, dar puţin îi păsa de asta. Conta doar salvarea lui Alex. Nu-i mai auzea inima bătând deloc. Medicii pot fi făcuţi să uite, pot fi ucişi. Alex trebuie să-şi soarbă viaţa din mine, chiar dac-ar însemna să mă urască pentru totul restul ei. Dar oare sângele meu e destul de puternic? De cât are nevoie? Volodea ar şti!
Ultimul ziarist dispăru, iar Cristina îşi suflecă febril mâneca îmbibată de sângele lui Alex.
Unul dintre medici îi atinse degetele care se încurcau în mătasea scumpă.
– Mergeţi cu colegii mei şi lăsaţi-ne să ne facem treaba! 
Costumul făcea vorbele să-i sune piţigăiat. Braţele îi erau însă puternice, o desprindeau de Alex.
– Alex, luptă! murmură Cristina, zbătându-se în braţele rusului.
Încă se aştepta să-l audă râzând ca la o glumă bună, dar Alex rămânea tăcut şi moale.
– Îl pot ajuta! strigă Cristina. Lăsaţi-mă!
– Vă ducem pe amândoi la spital! îi răspunse bărbatul, fără să slăbească strânsoarea. Veţi avea parte de cele mai bune îngrijiri! Trebuie să ne lămurim ce...
–  De cele mai bune îngrijiri? De Alex trebuie să vă ocupaţi, nu de mine! Alex nu poate... Îşi va reveni, auziţi? Îşi va reveni, el...
Un ac i se înfipse în braţ. Încercă să i se împotrivească, dar muşchii i se înmuiară şi simţi lichidul intrând în ea. Când seringa ieşi din carnea ei, pereţii se prinseseră într-un carusel alb-auriu-albastru şi podeaua i se văluri sub tălpi de parcă ar fi mers pe apă. Un ciocan îşi făcu nicovală din pântecele ei.
– Potoleşte-te! bolborosi Cristina, fără să ştie dacă vorbeşte cu pruncul ori cu drogul pe care i-l injectase medicul.
Lumea deveni o pătură albă de puf.


9 septembrie 2014

Picătura literară : Paradoxul domnului Grey sau farmecul bizar al pătrăţelului roşu

Citeam, zilele trecute, o ştire despre cum poate influenţa negativ viaţa femeilor seria britanicei E.L. James, apărută la Editura Trei. Adică, romanele Cincizeci de umbre ale lui Grey, Cincizeci de umbre întunecate şi Cincizeci de umbre descătuşate. Iată că eu am citit-o pe toată şi n-am dat nici în desfrâu, nici în tulburări de alimentaţie, nici în alcoolism. Nici măcar nu încep dimineaţa cu biciul la funduleţ ori în cătuşe. Hmmm... Poate, ar fi cazul s-o recitesc.
Serios vorbind însă, ciclul ăsta a fost, pentru mine, unul al Paradoxului. Da, cu majusculă. Şi am să explic de ce. Poate aţi remarcat că nu am numit-o pe autoare romancieră, deşi a produs un bestseller. Şi asta, fiindcă nu e. E.L. a conceput povestea ca fan fiction pentru seria Twilight, şi asta se simte cu fiecare propoziţie.
Aşadar, se iau una bucată virgină care nu s-a îndrăgostit niciodată, sfioasă, împiedicată, pasionată de poveştile clasice de dragoste ale literaturii engleze, şi una bucată miliardar fermecător, depravat, obsedat de control, cu trecut tenebros. Se face o pereche, graţie jocului sorţii, se introduc în ecuaţie viciile domnului Grey, care e sado-masochist şi vrea s-o iniţieze în rolul de supusă pe nevinovata Anastasia. Desigur, relaţia cunoaşte tribulaţiile inevitabile, de la şocul descoperirii la experimentarea cătuşelor, a palmelor la fund, a cravaşei, a bilelor vaginale etc. Anastasia vrea şi nu prea să fie supusa lui Grey, se oripilează şi nu prea de toate accesoriile şi jocurile erotice, îi place şi nu prea să fie supusă unui regim strict privind alimentaţia, hainele, programul zilnic, în general, cam toate deciziile de viaţă. În vreme ce relaţia înaintează în ritmul racului, Grey este emasculat treptat, descoperind, nu-i aşa, Dragostea. Pe măsură ce se îmblânzeşte, cu câte o inevitabilă recidivă pentru condimentarea lucrurilor, secretele lui sunt dezvăluite. O, ce surpriză! Grey e victima abuzurilor din copilărie. Apar şi ticăloşii de ocazie, şi fostele relaţii, mă rog, tacâmul farselor sorţii e complet. Că nu poţi scrie trei cărămizi de romane doar cu sex. Sau poţi? Ei bine, E.L. James chiar încearcă să facă asta. Descrie totul pe larg, scenă după scenă de maraton sexual, în toate poziţiile şi locurile, mai ceva ca iepuraşii Energizer. Cine, cum şi unde atinge, cine şi ce bagă, cine şi cum geme etc. Clar, nu e o lectură pentru pudibonzi!
Nu doar firul narativ e clişeist. E.L. James nu poate sau nu vrea să se chinuie cu descrieri de situaţii, gesturi, decoruri etc diferite. Personajele se poartă şi vorbesc standard şi când se enervează, şi când vorba vine se descoperă, şi când fac sex. Grey se miră de fiecare dată când descoperă că mângâierile sale au excitat-o pe Anastasia şi îşi trece mâinile prin păr de câte ori se enervează. Adică, des. Foarte des! Anastasia e mereu în extaz fiindcă iubitului ei miliardar îi cad pantalonii pe şolduri şi poartă cămaşă albă. Momentul desfacerii ambalajului prezervativului e înregistrat cu atâta regularitate, că-ţi vine să crezi că E.L. lucrează la o companie producătoare sau măcar la o farmacie. Orgasmul înseamnă întotdeauna o explozie sau o spargere în bucăţi, şi survine numai după ce iubitul îi dă aprobarea. „Eu nu fac dragoste, eu fut tare” e printre replicile cele mai reuşite, deşi conversaţia se poartă între o tânără cultă, care lucrează în mediul literar, şi un miliardar cu pasiuni artistice.

Ar mai fi destule de spus, dar înţelegeţi ideea. Şi acum, am ajuns la Paradoxul suprem. Deşi am înregistrat fiecare repetiţie, fiecare eşec din punctul de vedere al credibilităţii personajelor sau prospeţimii acţiunii, am citit întreg ciclul. Nici n-a fost greu! E atât de prost, încât la un moment dat o parte a minţii se blochează la bâlbe. Ce rămâne, ce rezonează în jumătatea feminină a publicului de a transformat cartea în fenomen literar? Răspunsurile par să fie scrise în însuşi ADN-ul feminin, şi nu sunt toate comode. Fascinaţia acelui tipar veşnic al „băiatului rău, da numai bun de dat pe brazdă de mine”? Atracţia inconştientă a perversiunii, a cedării controlului Lui, celui puternic? Nevoia de a descoperi o Cenuşăreasă în fiecare femeie? Probabil, câte ceva din toate...

4 septembrie 2014

TRANSFORMAREA: La Kremlin (1)

Oraşul se transforma într-o aglomerare de figuri geometrice tot mai lipsite de substanţă, pe măsură ce avionul lua înălţime. Cu mâinile adunate în poale, Cristina privea clădirile şi străzile cum capătă proporţiile unor jucării şi în cele din urmă dispar. Teama şi greaţa, normale pentru orice novice al călătoriilor aeriene, erau doar două dintre peticele mingii uriaşe de fotbal ce lovea înăuntrul ei, din clipa confruntării. Amănuntele acelor zile deveniseră foarte repede ceţoase, dar important era că nimeni nu bănuia adevărul. O operaţiune de curăţenie perfectă. Dar cu ce preţ?
Aşezat pe scaunul de lângă ea, Alex îi simţi fiorul şi îi mângâie liniştitor degetele reci, iar Cristina îl sărută pe obraz. Deşi Alex nu părea supărat pe ea, faptul că nu mai discutaseră despre ziua morţii lui Marian o punea pe gânduri. Până seara, când partea oficială a vizitei avea să se termine, n-avea însă rost nici măcar să se gândească la asta. Întâlni privirea atentă a lui Ghiţă Hâncu şi îşi lărgi surâsul. Hâncu avea din nou exclusivitate. O momeală irezistibilă pentru orice presar! Totuşi, nu are un aer foarte fericit. A făcut însă o treabă bună cu interviul. Era mai bine să-l ţină aproape decât să-l lase în urmă, să scurme printre ruinele dezastrului pe care îl stârnise nesăbuinţa ei. Erau atâtea lucruri compromiţătoare pe care le-ar fi putut afla! Iar dacă s-ar fi întâmplat asta, singura soluţie ar fi fost să-i închidă definitiv gura. Cristina îşi studie degetele cu un singur inel, cel de logodnă, unghiile acoperite cu lac transparent. Se apărase în faţa călugărilor, pledase pentru viaţa lui Adam. Când avea să ordone, fără urmă de remuşcare, primul asasinat? Nu azi. Nici mâine. Dar poimâine?
Becul care cerea încheierea centurilor se stinse, iar Cristina se ridică.
– Schimb câteva cuvinte cu Hâncu, îi zise lui Alex.
El se mulţumi să dea din cap, cu un aer gânditor. Cu o strângere de inimă, Cristina îşi aminti că nu-i pusese singura întrebare care conta. Unde-i Volodea? În avion, fără îndoială. Planul de a ne fi cavaler de onoare încă nu s-a schimbat. Ceva o oprise să rostească trei cuvinte, de parcă ignorarea cumnatului ei l-ar fi făcut să dispară. Surâse în doi peri în timp ce se apropia de Hâncu. Până la urmă, faptul că Volodea nu-i privea peste umăr putea fi o adevărată binecuvântare. Asta nu înseamnă însă că nu-şi ţese pânza, ca un păianjen odios. Cristina îşi aranjă cu un gest reflex părul şi se aşeză în fotoliul din faţa lui Ghiţă Hâncu. De aproape, ziaristul arăta rău. Pielea îi avea o nuanţă cenuşie, sub ochi i se desenaseră cearcăne vineţii. Ghiţă puse blocnotesul deoparte şi-şi încrucişă palmele pe măsuţă.
– Domnişoară Man, spuse răguşit, vă mulţumesc încă o dată! Cu toate nenorocirile astea, nu credeam că invitaţia va mai fi valabilă
– De ce? răspunse Cristina. Aţi meritat-o pe deplin! Sunteţi foarte priceput la ceea ce faceţi. Unul dintre ziariştii noştri de frunte.
Surâsul lui Hâncu i se păru fals, cum era şi complimentul ei.
– Aş vrea să am o părere atât de bună despre mine, zise Hâncu şi îşi şterse fruntea asudată. Îmi pare rău, nu sunt o companie foarte plăcută! Am petrecut mare parte din ultimele zile la catedrală. De altfel, cred că-i cazul să-mi cer scuze. Primele mele cuvinte ar fi trebuit să fie condoleanţele pentru moartea colaboratorului dumneavoastră. Deşi, probabil, era mai apropiat de domnul Corbu, sfârşitul lui a fost... În general, toată istoria asta-i îngrozitoare! Bine că vă păstraţi moralul ridicat! 
Cristina reuşi destul de uşor să arate doza necesară de părere de rău. Deşi nimeni nu i-o ceruse, încercase să uite totul. Era mai simplu să mintă când toată baia de sânge şi insultele proferate la adresa ei la televizor deveneau doar o amintire vagă. Însoţitorul de bord se apropie de ei, zornăindu-şi măsuţa, iar Cristina lăsă tăcerea să se prelungească, printre aromele amestecate de băuturi răcoritoare şi cafea. Când colţul mesei se lipi de scaun, Hâncu tresări uşor şi degetele i se încleştară pe pix. Are nevoie de o vacanţă, săracul! Poate că m-am temut degeaba. Chiar dacă-l lăsam în urmă, tot n-ar fi aflat mare lucru. Şi-a pierdut suflul. O păţesc şi cei mai bunii.
– Cafea? susură însoţitorul. Ceai? Suc? Gustarea va fi servită în jumătate de oră.
– Doar nişte apă minerală, spuse Cristina.
Licoarea băută de dimineaţă încă îşi păstra dulceaţa pe buzele ei. Undeva, în cala avionului, o rezervă destul de mare fusese plasată strategic. Se întrebă ce-ar fi zis Hâncu dacă i-ar fi oferit o duşcă din ea. Aproape că se simţea tentată să spună cuvintele, doar pentru a se delecta cu reacţia lui.
– O cafea, vă rog, murmură Hâncu.
După prima înghiţitură, gazetarul dădu impresia că se mai înviorează.
– Nu-i un moment nepotrivit? întrebă.
– Poftim? răspunse Cristina.
– Pentru prima vizită oficială a lui Alex. Viaţa cuplului prezidenţial e ameninţată, a avut loc primul atac terorist din istoria României, iar domnul Corbu pleacă la Moscova. Şi logodnica sa îl însoţeşte, deşi o călătorie cu avionul, în starea ei...
Cristina se lăsă pe spate în scaunul confortabil. Începea să se simtă în elementul ei.
– Sunt gravidă, nu bolnavă! Băiatul nostru are parte de cele mai bune îngrijiri şi de toată atenţia posibilă. Am renunţat la tot felul de chestii pentru el, deşi nu mi-a fost uşor. Nu i-aş pune niciodată în pericol sănătatea!
Privirea lui Hâncu deveni cercetătoare, iar Cristina îşi atinse protector pântecele. Se lăsa însă dusă de val. N-ar fi trebuit să ştie sexul copilului, era prea devreme.
 – La cafea, de exemplu, continuă. Iar Alex merge la Moscova pentru a ajuta rănile ţării să se închidă mai repede. Nu e-o decizie pe care a luat-o cu inima uşoară, vă asigur. E însă prima oară după mai bine de un deceniu când preşedintele României primeşte o invitaţie de la Kremlin. Rusia a devenit una dintre cele mai de succes economii ale lumii sub bagheta preşedintelui Navrov. Un asemenea partener ne-ar prinde foarte bine! Oricum, toate forţele de ordine se ocupă de căutarea teroriştilor. Îi vor găsi repede. România nu-i America! N-au unde se ascunde.
Hâncu dădu aprobator din cap.
– Poate nici nu vor să se ascundă! Auzi, să-şi răspândească otrava şi la televizor! Nebunii... Dar să înţeleg că nu vă temeţi nici pentru propria siguranţă?
– Nu! Ticăloşii vor fi prinşi înainte de a lovi din nou şi se va face dreptate. Înăsprirea Codului penal, pe care „Deşteptarea” a criticat-o într-un editorial, se dovedeşte acum o idee destul de bună, nu?
– Da, avem nevoie de asta. De pedepse pe măsura mizeriei din fiecare ticălos! Curajul de a privi răul în faţă va face cinste, domnişoară Man.
Turbulenţele o scutiră pe Cristina de încă un răspuns ipocrit. Dar zguduiturile încetară şi răspunse la alte întrebări privind agenda următoarelor zile şi planurile de nuntă cu frânturi de adevăr, când linguşind, când tachinând. Se descurca mai bine decât se aşteptase, scăpată din chingile de fier ale lui Volodea. Îi făcea bine şi gândul că sângele ei dispăruse din trupul lui, odată cu nevoia de a-i mărturisi orice ar fi vrut să ştie. Dar de atunci licoarea nu-ţi mai pare atât de gustoasă, nu?
Apropo, zise după o pauză Hâncu, permiteţi-mi să vă fac primul cadou de nuntă. Ştiu că-i devreme, dar aş vrea să mă revanşez într-un fel pentru momentele când v-am scos peri albi...
– A.... mulţumesc, dar nu ştiu dacă se cuvine, se bâlbâi Cristina, luată prin surprindere. Relaţiile cu presa sunt delicate, acuzaţiile de...
– Nu vă speriaţi, e doar un gest simbolic!  
Cu rapiditatea unui iluzionist, Hâncu se ridică şi deschise cutia pentru bagaje. Buchetul de trandafiri reteză sângeriu protestele Cristinei. Stomacul i se strânse, dar Cristina reuşi să mimeze un surâs. Nu avea cum refuza aşa ceva, chiar dacă se mira că Hâncu îşi putuse strecura darul în avion.
– Mulţumesc, şopti. Sunt superbi!
Galant, Hâncu îi sărută mâna, prefăcându-se că nu ia în seamă sudoarea ce-i scălda pielea. Cristina apucă energic buchetul şi simţi o înţepătură uşoară în podul palmei. Se grăbi să scape de flori, lăsându-le să cadă pe masă.
– Am auzit că-s florile dumneavoastră preferate, spuse Hâncu. Am greşit cumva?
– Nu, aveţi surse bune! Iar când ne întoarcem, n-am să mă las până nu le aflu.
Însoţitorul de bord începu să servească gustarea şi Cristina folosi momentul pentru a se întoarce la Alex. Luă şi buchetul, deşi ar fi vrut să-l arunce la gunoi. Încă nu-i venea să creadă că Hâncu era capabil de asemenea galanterii, dar trebuia să pară încântată.
– Flori, frumos! rânji Alex când se aşeză iarăşi lângă el. Băiatul ăsta e mai deştept decât credeam. 
– Mda, şi mie mi-a luat piuitul. N-am putut să zic nu, am încercat...
– De ce să-l refuzi? E de aşteptat ca o femeie frumoasă şi puternică să fie îngropată în trandafiri.
Nu era cuvântul pe care ea l-ar mai fi folosit vreodată, dar Cristina îl acceptă cu ceea ce se voia un surâs graţios şi studie în tăcere platourile. Erau pline cu bucate îmbietoare, însă ei nu-i era foame. Îi făcu semn însoţitorului să lase doar două minipateuri, unul cu şuncă şi altul cu telemea. După prima înghiţitură, aruncă o privire în colţul gazetarilor. Hâncu îşi umpluse farfuria şi înfuleca, emanând o satisfacţie ce nu se potrivea deloc cu aerul său întristat de mai devreme. Paradoxal, tocmai schimbarea lui de atitudine îi redeşteptă Cristinei îndoielile.
 – Poate Hâncu avea dreptate şi nu trebuia să plecăm, murmură Cristina.
– Ce te faci să crezi asta? răspunse Alex.
– Destui or să spună că fugim din calea pericolului. Ori a răspunderii, într-un moment de cumpănă...
Alex nu păru deloc impresionat de perspectiva criticilor. Mirosi trandafirii şi dădu aprobator din cap.
– Cârcotaşi sunt mereu! Doar asta te supără?
Cristina făcu o pauză prea lungă.
 – Mda. M-am obişnuit să citesc ode la adresa ta în fiecare ziar pe care-l deschid. Dar luna asta de miere trebuie să se termine odată şi odată.
– Când vor vedea rezultatele vizitei, se vor potoli cu toţii. Scoate-ţi grijile din minte! De ce nu te gândeşti la lucruri mai plăcute?
Alex alese o portocală şi începu s-o cojească. Degetele lui mânuiau repede şi elegant cuţitul, iar Cristina le urmări o vreme în tăcere. Logodnicul ei se pricepea la arme, chiar şi lama aceea boantă o dovedea. Spirala subţire căzu pe masă, între ei, adăugându-şi aroma la cea de cappuccino. 
– Poftim! Ai nevoie de vitamine, zise Alex şi-i întinse prima felie.
Portocala era zemoasă şi dulce. Cristina rupse felia în două, apoi plimbă bucăţile prin gură înainte să le mestece. Pe vremea când citricele erau delicatese rare, se scula în miez de noapte şi se furişa în cămară ca să le vadă. Le mângâia coaja, anticipând gustul următorului fruct. Îi păreau flăcări în noapte, promisiuni ale unor tărâmuri îndepărtate pe care avea să le cucerească. Oare cât de departe era ziua când nimic din ce o hrănise trei decenii nu avea să mai conteze? Evident, organismul lui Alex asimila hrana obişnuită, dar mesele sale nu erau oare doar un spectacol pentru gloată?
– Uneori simt că mă pierd, felie cu felie, murmură Cristina doar pentru urechile lui.
Alex îi oferi un surâs şi o altă bucată de portocală.
– Te controlează doar dacă-i permiţi s-o facă. 
Cine? Licoarea? Monstrul?
Nu te subaprecia! zise Alex şi-i sărută palma, parodiind inconştient gestul lui Hâncu. Ai dovedit cât de puternică eşti.
Eram, înainte să port povara celor mai murdare secrete. Ce-ai zice dac-ai şti? Te trădez cu fiecare clipă de tăcere.
Te-ai gândit vreodată să iei doar... de un singur fel? Să fie... proaspăt?
Cuţitul alunecă în mâna lui Alex şi-i zgârie buricul degetului mare de la mâna dreaptă. Cristina privi hipnotizată picătura stacojie care aluneca uşor pe pielea lui bronzată. Nici măcar nu era flămândă, dar pofta îşi ridica deja capul de hârcă. Alex apucă iute un şerveţel şi îşi tamponă degetul. În ochi îi lucea spaima. Cristina îşi furişă privirea către Hâncu, amăgindu-se cu gândul că doar voia să fie prudentă. De fapt, nu mai putea să se uite la sânge. Îi surâse vag gazetarului, dar chipul lui rămase neclintit ca o mască mortuară. Alex aruncă restul de portocală şi mirosi din nou trandafirii.
– Nu! Niciodată! De unde ţi-a venit ideea asta? Eu şi Volodea am făcut de multă vreme un pact. Îl vom respecta, orice-ar fi! Ne permite să rămânem... oameni.
Cristina îşi strânse pumnii pe sub masă şi-şi mută privirea pe norii pufoşi.
– Sigur că da! A fost o prostie! Hai să vorbim despre altceva, bine? Nu ştiu ce-a fost în capul meu... În fond, ne pregătim de nuntă, chiar dacă planurile s-au schimbat. Mi-ai dat mână liberă cu rochia, dar toată ţara o s-o disece. Nu-i de la o casă de modă renumită, să ştii! Nici albă... Poate ar fi trebuit să încălcăm tradiţia şi să ţi-o arăt. Ieri a fost singura probă.  
Alex apăsă încă o dată şi îndepărtă şerveţelul. Sângerarea se oprise, iar ochii îi erau din nou senini.
– Pentru asta chiar că nu-mi fac probleme! Vei fi cea mai frumoasă mireasă şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi.
– N-ai de gând să rămâi preşedinte până atunci, nu? Atât de multe campanii electorale m-ar epuiza.
– Nu, surâse Alex. Dacă mă plictisesc, îi predau ştafeta fiului nostru.

Peste câte sute de ani? Era un subiect neatins în discuţiile lor, dar care le dădea târcoale precum leul turmei de gazele. Pruncul avea nevoie de licoare chiar înainte de a se naşte. Cu ce se va hrăni odată cu primul scâncet? Cum îi va afecta asta dezvoltarea? Nimeni n-o putea lămuri şi se simţea ca şi cum participa la loterie, sperând să câştige milionul de dolari cu un bilet de-un cent. Sau, poate, la o ruletă rusească. 

2 septembrie 2014

Mix literar

* Editura Nemira oferă irezistibile reduceri de până la 45 la sută, la peste 60 de romane fantasy şi horror. Printre ele, volume de Stephen King, H.P. Lovecraft, George R.R. Martin, Robin Hobb, dar şi Marian Truţă sau Liviu Radu. Spor la cumpărături!
* Pe lista de lecturi viitoare mi-a intrat, de la Editura Trei, „Oraşul abisului”, de Alastair Reynolds. Iată şi o scurtă prezentare: „Oraşul a fost înfiinţat de roboţii care purtau materialul genetic necesar apariţiei oamenilor pe o planetă încă necolonizată. A fost construit în jurul unui abis ale cărui gaze şi aburi erau utilizate pentru a genera energie şi atmosferă. Oraşul Abisului a cunoscut o utopie de 200 de ani, Belle Epoque, în care tehnologia a avansat până la un stadiu în care implanturile şi nanotehnologia făceau nemurirea viabilă. Apoi a sosit Epidemia Fuziunii….” După experienţa Prefectului, sigur va fi o lectură plăcută.
* Zilele astea, a circulat pe Facebook o leapşă – o listă de 10 cărţi preferate. Trebuie spus că, pentru un şoarece de bibliotecă, o astfel de listă e greu de întocmit. Poate, dacă ar fi fost o sută... Am răspuns totuşi provocării pe FB, iar acum mă gândesc să lansez şi eu una. Ce ziceţi de cartea pe care toţi o laudă, dar pe voi pur şi simplu v-a scos din minţi? Am să încep eu, cu un exemplu de lectură obligatorie din studenţie: Jean Paul Sartre, Greaţa. Of, câţi peri albi mi-a scos cartea asta! 

29 august 2014

Picătura de week-end: Cu un surâs amar, despre viaţă

Un moment muzical şi umoristic pe care eu una îl socotesc genial, de la Wilson Dixon. E în engleză, aşadar am tradus pasajele cele mai importante. Despre viaţă…


Un bărbat mai înţelept ca mine a spus odată că viaţa e ca o cutie de ciocolată, dar şi ca o mulţime de alte lucruri, care nu prea seamănă cu o cutie de ciocolată.
Viaţa e ca şi cum ai sta pe un şarpe – mai devreme sau mai târziu, te va muşca de fund.
Viaţa e ca un sudoku – frustrantă şi fără scop.
Viaţa e ca şi cum ai purta o conversaţie - eşti nebun dacă încerci s-o faci de unul singur.
Viaţa e ca un somon care înoată în sus pe râu – munceşti din greu şi uneori eşti mâncat de urs.
Viaţa e ca un  bărbat puternic şi mare, într-o fustă mini – neobişnuită, dar cine sunt eu să judec?
Viaţa e ca şi cum ai dansa nud cu un cal – nu poţi s-o faci anumite lucruri decât o singură dată.
Viaţa e ca filmul Titanic – lungă, şi toţi ştim cum se termină.
Viaţa e ca un masaj pe spate de la un unchi – te nedumereşte, dar te bucuri de orice primeşti.
Viaţa e ca o sticlă de wisky – îi trebuie ani buni să se matureze, şi uneori te face să vomiţi.

Viaţa e ca şi cum ai privi un câine care se linge în zonele intime – plină de vise imposibile.

Corect, nu?

Arhivă blog

For vampire lovers