19 aprilie 2014

Pascale (2)

Nu mă prea pricep la mesaje sărbătoreşti, dragi prieteni, aşa că am să vă urez tuturor ce-mi doresc şi mie: să vă fie zilele de Paşte la fel de colorate şi de luminoase ca pozele mele. Sărbători fericite!






17 aprilie 2014

TRANSFORMAREA: Licoarea (1)

Duba coti la stânga, derapă pe o fâşie de gheaţă, dar se redresă în ultimul moment. Până la spital mai erau câţiva metri. Cristina simţi deodată împunsătura panicii. Dacă lucrurile erau mai serioase decât credea? Şi Liu ăsta, cine ştie ce monstru mai era, ce dureri avea să-i provoace sub pretextul c-o îngrijeşte? Nici măcar nu-i nevoie să vrea să-ţi facă rău. O greşeală e uşor de explicat când slujeşti drept cobai în cel mai trăsnit experiment al României din ultimele sute de ani. Putea jura că şi Volodea se gândise la asta. Poate că-şi pusese obrazul pentru Liu, dar era destul de viclean cât să găsească tot felul de căi ocolite pentru a o pedepsi în continuare. Şi cel mai rău era că nu-i putea arunca sfaturile aparent binevoitoare în obraz, fiindcă Alex îi ţinea partea. Şi, între altele, fiindcă nu ai o alternativă. Nu te poate ajuta decât cineva dintre acoliţii lor.
Se apropia spitalul, iar maşina încetini. Privind clădirea unde începea să devină oaspete frecvent, Cristina descoperi că nu voia să coboare. Încercă să-şi aranjeze hainele, dar nu avea cum acoperi petele de sânge. Deodată, fu sigură că totul avea să se afle până seara, ducând la un adevărat dezmăţ mediatic. Era proastă dacă-şi închipuia că putea ascunde aşa ceva.
– Du-te prin spate, spuse Cristina, fără prea mari speranţe că manevra va ajuta la ceva.
Truşescu înclină în tăcere din cap. Era clar că spitalul nu-i trezea nici lui asociaţii prea plăcute. Cristina îi privi trăsăturile înăsprite şi nu cuteză să-l întrebe dacă Steluţa începuse tratamentul. Încă avea senzaţia că-i oferise un măr otrăvit. Maşina frână, iar Cristina oscilă între uşurare şi neliniştite. Era bine să-şi găsească măcar ceva de făcut, să spele sângele de pe faţă şi de negura din inimă, însă îi era imposibil să scape de umbra lui Volodea chiar şi aici. 
Uşa spitalului se deschise cu un scârţâit şi ieşi o femeie măruntă, cu păr alb şi trăsături orientale. Împingea un cărucior cu rotile, făcându-l să alunece în zigzag pe trotuarul doar pe jumătate curăţat. Cristina înghiţi în sec şi îi făcu semn lui Truşescu să deschidă uşa. Scrută împrejurimile înainte să coboare. Nu se vedea picior de ziarist, şi asta era bine. Ar fi fost greu să le explice confraţilor de ce cobora din duba Poliţiei, arătând ca după o repriză de box.
– Mulţumesc, comisare, şopti Cristina. Poate te sun mai pe seară.
– N-ai pentru ce! Sper să fie prima şi ultima oară când te aduc la spital. Îţi dau de ştire dacă mai aflu ceva.
Grimasa nerăbdătoare a comisarului o convinse că nu mai era cazul să tragă de timp. Cristina păşi pe zăpada frământată ca pe drumul spre o cameră de tortură, dar chinezoaica îi prinse cotul stâng şi îi surâse liniştitor.
– Eu doctorul Liu, spuse piţigăiat. Te rog, aşeaz! Pare bine să cunosc. Nu fă griji, copila! Ocup de tine ca de fiica mea.
Păsărească doctoriţei o ajută pe Cristina să se destindă. Se codi totuşi să-i urmeze sfatul.
– N-am nevoie de cărucior, sunt bine, mormăi. Doar nu mi-am rupt picioarele!
– Nu conteşte! Mai bine huţa-huţa. Te rog, aşeaz!
Era ca şi cum s-ar fi certat cu un perete şi Cristina o ascultă, cu un oftat demonstrativ. Mă tratează ca pe un copil. Ei, măcar mi-a spus te rog. Şi uite ce mică e, chiar mai scundă decât mine! Îşi închipuise că va da ochii cu un zdrahon cu palmele cât lopeţile şi ochi cruzi de torţionar, deşi era convinsă că Alex n-ar fi simpatizat un astfel de personaj. Chinezoaica era totuşi o femeie puternică. O împinse printre nămeţi şi pe holul pustiu, fără să dea semne de oboseală. Cristina se uită la pereţii proaspăt văruiţi care treceau pe lângă ea, tot mai mirată de liniştea ce le înconjura. Nu fusese vizită până atunci în care spitalul să nu fie înţesat de esculapi grăbiţi şi pacienţi în stare jalnică. Doar n-au golit nebunii spitalul pentru mine? Nici chiar Alex n-ar trebui să poată face asta! Suspiciunile reveniră, mai ales că intrau într-o aripă închisă de ani buni. Cristina îşi drese glasul şi se pregăti să facă o remarcă aparent nepăsătoare pe tema asta. Încă îşi căuta cuvintele când căruciorul se opri în faţa unei uşi vopsite în alb.
– Noi ajuns, spuse Liu şi deschise uşa.
Rezerva era luminoasă şi mirosea a flori, nu a dezinfectant. Încă o dată, frica Cristinei dădu înapoi la vederea pereţilor într-o nuanţă delicată de bleu şi a jaluzelelor crem, care ascundeau doar pe jumătate soarele cu dinţi. În încăpere era cald, iar mobilierul, în ton cu jaluzelele, părea nou. Cristina îl inventarie dintr-o privire. Patul, înconjurat de tot felul de aparate şi monitoare, era mai lat decât te-ai fi aşteptat la unul de spital. Două scaune pluşate, o încrucişare dintre o masă şi o noptieră, precum şi un dulap zvelt completau decorul. Un televizor cu ecran subţire era atârnat pe perete la înălţimea convenabilă. Cineva se gândise la confortul ei. 
Cristina se ridică din scaunul cu rotile şi începu să-şi scoată hainele, fără ca doctoriţa să i-o mai ceară. Liu îi făcu semn să se aşeze pe pat şi ea o ascultă, cu bătăile inimii reintrate în ritmul normal.   
– Cum de-i aşa de linişte? murmură. Parcă aş fi în alt spital...
– Aici casa tău, pentru toate controale până naştere. Azi terminat treaba, copila scumpă! Bine, nu? Place?
– Arată foarte bine.
– Lume din spital ştie că trebuie să tace. Mirat zilele trecute, de ce nu merge la străinătate. Eu zice că străinătate vine la tine! Alex bagă bani mulţi, treaba ca pe roate. A terminat în trei săptămâni. Lumea primeşte lefuri mai mare, aparatele rămâne şi după ce copila scumpă naşte. Afacere bună pentru lumea toată.
– Aşa-i, încuviinţă Cristina mai mult ca să-şi înfrâneze impulsul tot mai puternic de a izbucni în hohote. 
Cu blândeţe, Liu îi cercetă rana de pe frunte.
– Nu are nevoie copci. Rezolvă repede, copila scumpă! Dezinfecteaz, panseaz. Bine?
– Bine, repetă Cristina.
Doctoriţa îi examină întreg corpul, palpând încet, dar minuţios. Degetele ei erau calde, nu durea chiar când apăsau pe pielea ei, deşi găsi câteva vânătăi. Încet, Cristina descoperi că muşchii încordaţi i se relaxează. Fiecare atingere fugară părea să-i spună ceva lui Liu despre corpul ei, iar pe Cristina o liniştea. Mai că se simţea în siguranţă, ceea ce nu putea fi decât o nebunie.
Prea devreme la ecografie, dar face analize la sânge, spuse cu voce mângâietoare Liu. Nu doare, copila scumpă!
– Bine. Mă doare deja creierul de câte ori mi-ai spus copilă scumpă!
N-o minţea. Nici nu simţi cum îi intră acul în braţ. Totuşi, Cristina preferă să rămână cu privirea lipită de perete până când seringa îi ieşi din piele.
– Repede vin! o anunţă Liu şi dispăru cu flaconul de sânge.
Când paşii ei nu se mai auziră, Cristina se ridică şi exploră metodic rezerva. Avea un grup sanitar perfect şi destule haine în dulap cât să se schimbe de patru ori. Dacă ar fi cerut mâncare, bănuia că i s-ar fi adus de la un restaurant. De când era plănuită mutarea asta? Probabil, de când fusese rănită ultima oară. Avusese de la început acordul lui Alex. Dar de ce nu amenajase salonul la vilă, când secretul era vital pentru amândoi?
Ca să nu-şi mai bată capul cu întrebările, Cristina deschise televizorul. Schimbă canalul de câte ori zări chipul său ori pe cel al lui Alex, constatând repede că discursul de la ceremonie era disecat în orice talk show. Ar fi trebuit să asculte părerile analiştilor de trei parale, dar decise că era momentul potrivit pentru o mică rebeliune. Nu se opri din butonat până când nu dădu peste ştirile externe. Prezentatorul lălăia elogiul unui câine din Canada care-şi salvase stăpânul octogenar, atacat de un urs. Cristina fu tentată să stingă televizorul, dar îşi impuse să se uite până la sfârşit. Nu putea să se lase mereu copleşită de sentimente, tocmai asta o făcuse vulberabilă în faţa lui Volodea. În plus, trecuse prin clipe mai grele decât moartea unui dulău şi nimeni nu putea spune ce-i rezerva viitorul. Totuşi, răsuflă uşurată când începu ştirea următoare.
– Misterul unei crime oribile a fost dezlegat în capitala Rusiei, spuse cu acelaşi zâmbet stereotip crainicul, de parcă ar fi vorbit despre cel mai simpatic subiect din lume. Asasinul lui Serghei Antipov, colecţionarul de antichităţi decapitat iarna trecută, a fost în sfârşit prins de Miliţia moscovită. Este vorba despre un om al străzii, consumator înrăit de alcool şi stupefiante, la care anchetatorii au găsit o bijuterie a victimei. Potrivit surselor judiciare, bărbatul reţinut a recunoscut deja crima. Totuşi, el a susţinut în faţa anchetatorilor că însuşi Antipov a cerut să-i taie gâtul, oferindu-i pentru asta o mulţime de bani. „Râdea atunci când am băgat cuţitul în el. Tot el mi-a spus cum să-i aşez căpăţâna după ce dă colţul”, a susţinut asasinul, într-una dintre cele mai uimitoare mărturii de care au avut parte până acum criminaliştii din Moscova.  
Cristina încremeni, cu telecomanda în poale. Şi ce dacă l-au prins? Un boschetar din Moscova n-o putea ucide pe Vera. Deşi ar fi trebuit să uşureze munca anchetatorilor, vestea nu-i cădea bine. Un criminal voiajor se putea întoarce la Moscova pentru totdeauna, iar un asemenea deznodământ nu i s-ar fi părut chiar foarte rău. Dacă-i un ieşean, când se va opri? Dar dacă-i totuşi Volodea? Poate remarca despre discreţie a fost doar praf în ochi.
O bătaie în uşă o făcu să renunţe la dezlegarea enigmei.
– Cine-i? întrebă gâtuit Cristina.
– Karpov, veni răspunsul. Eşti goală, kiska? Nu te ruşina, doar te-am văzut deja jucându-te!
– Intră, zise Cristina, deşi regreta deja că-l sunase.
Karpov aduse cu sine un vânt îngheţat care o sili pe Cristina să se acopere până la gât cu pătura moale, mirosind a trandafiri. Rusul o privi lung şi se încruntă la vederea pansamentului.
– Ce s-a întâmplat, kiska? spuse morocănos şi se aşeză neinvitat pe marginea patului.
– Tu ce crezi? Nu ştie ori se preface?
– N-am timp de ghicitori! Tu m-ai chemat. Ce-ai păţit?
– Eram la cimitir şi, când s-a cutremurat pământul, m-am împiedicat. M-am lovit de o cruce.
Privirea lui Karpov mustea de bănuieli.
– La cimitir? Ce căutai acolo, perversă mică?
– Am fost la înmormântarea unei prietene. Minţi, Vera nu ţi-a fost prietenă!
Rusul dădu scurt din cap şi Cristina fu convinsă că ştia despre cine vorbea.
– Şi te-ai împiedicat... Femeile în situaţia ta sunt mai atente! Dar se pare că ţie-ţi place să calci strâmb, kiska.
Cristina strânse pumnii. Aluzia lui Karpov era extrem de transparentă, ochii lui o dezbrăcau.
– O femeie în situaţia mea ar trebui să aibă mai puţine motive de stres! se răsti. Şantajul nu ajută la sănătate. Nu e bun nici pentru mine, nici pentru copil. Iar alte...
Karpov ridică demonstrativ mâinile, într-un gest de predare care nu o convinse deloc.
– Ei, kiska, nu vreau decât să fii... deschisă pentru stăpân. De ce ai sunat, în fond?
Cristina trase aer în piept. Am ajuns şi la asta. Să întreb sau nu? Propria laşitate îi făcu brusc scârbă.
– Unde-i Adam? spuse plat. N-a fost pedepsit destul?
Karpov o fixă uimit.
– Ce vrei să spui?
– Haida de! Era cu mine la cimitir şi a fugit în timpul cutremurului. Volodea îl vrea mort, l-a torturat, l-a silit....
Nu putea rosti cuvintele. A dispărut cel care ţi-a văzut trădarea ta, care e dator să-i spună lui Alex. Chiar îţi pare rău pentru asta? Poate ar trebui să-ţi doreşti să nu se mai întoarcă niciodată. Nu şi dacă atacul a fost planul lui Volodea. Înghiţi în sec şi înlătură gândul egoist.
– I-aţi spălat creierul, ca să mă lase sângerând în zăpadă? strigă. Nu-i de mirare să fi cedat, bântuit de viitoarele chinuri pregătite pentru amândoi! Şi eu m-am săturat să fiu sacul de box al altora!
Karpov se ridică şi făcu câţiva paşi. Pentru prima oară de când intrase în rezervă, avea un aer descumpănit. Cristina continua să-l fixeze, pe jumătate convinsă că joacă teatru.
– Cristina, răspunse Karpov, oprindu-se în faţa ei, dacă Adam a fugit, n-am nici un amestec, şi nici stăpânul Volodea. E grav ce-a făcut. Sluga nu-şi poate părăsi stăpânul când i se detună. Povesteşte-mi ce s-a întâmplat! Absolut tot!
E posibil să spună adevărul? Îmi scapă tâlcul mesajului lui Adam? Întunericul despre care vorbea Adam era ascuns şi în Alex, şi în Volodea, şi în Karpov. Chiar şi în tine. Ţii minte? Creşte. E însetat. Dă-i ce vrea. Rezerva se învârti cu Cristina şi toate îndoielile dureroase se topiră în ceaţa binefăcătoare a unui leşin.
Când privirea i se clarifică din nou, doctorul Liu stătea la căpătâiul ei, iar Karpov rezema peretele.
– Am... Mi s-a făcut rău..., murmură Cristina. Dar sunt în ordine, nu-i aşa?
Liu clătină uşor din cap. Karpov se încordă, iar Cristina îşi muşcă buzele. Când aveau să se termine veştile proaste?
– Doare cap, burtă? întrebă chinezoaica. Avem ameţeli?
– Nu, răspunse Cristina.
– Altă problema?
– Puţină greaţă, câteva coşmaruri. Presupun că-i normal. A, şi văd monştri care nu există. Care-i treaba?
– Coşmaruri?
– Da, da!
– Cum adică?
– Ei, coşmaruri, vise urâte! Prostii... Tu n-ai niciodată?
Liu privi pe furiş la Karpov, îşi drese glasul şi răsfoi cele câteva pagini acoperite cu cifre.
– Analize nu prea bun, Cristina.
Primul imbold fu să-şi pună perna peste urechi şi să-i strige chinezoaicei să plece. După toate câte i se întâmplaseră în ultimele zile, încă o picătură avea să răstoarne paharul. Dar o asemenea reacţie n-ar fi îndepărtat necazul, doar i-ar fi dovedit lui Karpov cât de slabă era. Şi trebuia să fie puternică, fiindcă orice avea de spus Liu, avea să ajungă imediat la urechile lui Volodea. Cristina se rezemă de pernă şi îşi ascunse mâinile tremurătoare sub pătură.
– Ce-i? întrebă. Nu mă mai fierbe, spune-mi!
Îl văzu pe Karpov gata să ia notiţe în minte. Nici el nu ştia despre ce vorbea doctoriţa. Cu un fior de anticipare îngrozită, Cristina îşi aminti durerea care o fulgerase când năluca îi băgase degetul în buric. Dar chiar  a fost o nălucă? Adam... te-a lovit la frunte, la burtă doar te-a atins. Totuşi... Era posibil să fi pierdut copilul fără să sângereze? Logica îi spunea că nu. Dar oare câte dintre principiile ei se aplicau la un copil născut din împreunarea cu un băutor de sânge?
Cristina se simţi deodată vinovată. Nu încercase acea duioşie a femeii care urma să devină mamă, nu-şi făcuse planuri pentru camera copilului, nu se întrebase decât dacă în burta ei creşte un monstru. Dacă spaima cutremurului, adunată cu oboseala ultimelor zile, îi provocase un avort, iar halucinaţia fusese felul ei de a îndura trauma? Transpiraţia începu să-i curgă pe spinare în timp ce aştepta răspunsul chinezoaicei.
– Analize zice anemie mare, murmură femeia. La început, nu pricepi de ce. În decembrie totul este în regulă.
Cristina se încruntă, neştiind dacă să se simtă uşurată sau speriată. Nu pierduse copilul, dar nici nu-şi dădea seama de ce ar suferi dintr-o dată de anemie.
– Dar cum se putea întâmpla asta? zise. Am stat izolată, am mâncat pe săturate, m-am odihnit. Ce mai, am fost tratată regeşte!
Se opri, conştientă că vorbea prostii. Ce legătură aveau lâncezeala ei între pereţii vilei şi mâncarea bună cu anemia? Mai bine îşi ţinea gura. Liu privi întâi spre Karpov, apoi spre ea, cu un aer uşor nesigur.
– Poate doar presupune, spuse Liu. Mai trebui facem investigaţii.
– Aşa... Şi ce presupui?
– Copilul. E... neobişnuiţi. Cu alte nevoie. Şi corpul tale i-l potolesc, dar greu.
Cristina se holbă neîncrezătoare.
– Ce nevoi? murmură.
– Sânge...
– Dar e doar... Nici nu-l poţi vedea la ecograf! protestă Cristina.
Liu clătină din cap, cu o mină îndurerată.
– Asta eşti! Rezolvăm problema?
Cristina simţea cuvintele scurgându-i-se din minte ca apa printr-o sită cu mii de găuri. Reuşi doar să râdă căznit. Cum să răspundă unei asemenea nevoi? Îi era şi groază să se gândească la ce-ar putea propune Liu.

15 aprilie 2014

Am făcut... contact

La iniţiativa SRSFF, Nemira coace încă o antologie science fiction în care apare şi o povestire a subsemnatei. Volumul Xenos. Contact între civilizaţii figurează de zilele trecute la capitolul ”În pregătire”, pe site-ul editurii. În sumar veţi mai regăsi povestiri de Liviu Radu, Aurel Cărăşel, Cristian Teodorescu, Daniel Haiduc, Diana Alzner, Ioana Vişan, George Lazăr şi Mihai Liviu Goga, antologator fiind Antuza Genescu. Iată şi un fragment din prezentare:
Sigur v-aţi întrebat, măcar o dată, ce-aţi face dacă v-aţi trezi cu un extraterestru în faţă. Dar v-aţi şi dat un răspuns? Dacă nu, va trebui s-o faceţi cât de repede. Începeţi prin a citi aceste întâlniri fabuloase cu extratereştri, puse pe hârtie chiar de către cei care le-au trăit. În realitate? În imaginaţie? Rămâne de văzut...
Mai multe, citiţi aici.

13 aprilie 2014

Star Trek, în întuneric!


Azi, la HBO, cu ultimul film din serie, Star Trek ajunge în întuneric. Clar, alegerea mea pentru diseară:

12 aprilie 2014

În ciuda vremii...

... din ultimele zile, o imagine chiar  primăvăratică. Poate atrage soarele pe strada mea.



10 aprilie 2014

TRANSFORMAREA: Înmormântarea (2)

Cristina clipi şi se sili să privească peste umăr, dar văzu doar negură. Totuşi, mâna aceea o smulgea din strânsoarea mormântului, ca pe-un copil nedorit din pântecele mamei. Pământul încă se agăţa de ea, tremurând în chinurile unei faceri monstruoase. Te rog! Pe cine ruga? Ce-i cerea? Cristina scuipă fărâme de lemn şi de ţărână, apoi salvatorul o aruncă în zăpadă. Răceala ei curată o feri de leşin. Mâna fără carne o întoarse brutal pe spate şi umbra ajunse doar la câţiva centimetri de gura Cristinei. Nici ea nu putea înţelege cum ghicea un rânjet acolo unde era doar întuneric.
– Cine eşti? şopti cu ultimele puteri. Ce eşti?
 Arătarea se undui sinistru.
– Tu ce crezi, duşka? spuse cu glasul lui Volodea. Sunt suma temerilor tale. Maestrul păpuşar, căruia i se supun monştrii şi vrăjitoarele. Sunt multe şi nimic. Sunt dincolo de cuvinte.
Era din nou amorţită, la mila creaturii care îi rupea nasturii hainei de blană. Cristina reuşi doar să scâncească slab când umbra îi ridică bluza şi îi apăsă pântecele. Crezuse că nimic nu putea fi mai rău decât ororile prin care trecuse. Se înşelase încă o dată! Mâna arătării îi mângâie încet burta şi Cristina simţi ceva răspunzându-i dinăuntrul ei. Coşmarul trăit cu doar câteva nopţi înainte se năpusti iarăşi spre ea, în vreme ce răceala umbrei i se insinua în fiecare por al pielii.
– Daaaa, şopti umbra. Creşteeee. E-nsetat.
– Cum...? horcăi Cristina. De unde ştii?
Creatura îşi încleştă mâna în jurul gâtului ei. Parcă o mănuşă de fier o ţinea prizonieră, pregătind-o pentru alte orori. Încă îi permitea să respire, dar tot mai puţin aer îi intra în plămâni.
– Dă-i ce vrea! murmură umbra. Auzi? 
– Ce vrea?
Privirea începea să i se împăienjenească.
– Toţi ţi-au cerut câte ceva, nu? Alex, Volodea, colegii tăi, Truşescu, mama... Să lupţi, să iubeşti, să te supui, să ajuţi, să fii fericită. Dar tu te pricepi să dezamăgeşti oamenii! Nu şi pe el!
Încă o apăsa pe pântece, îşi strecura răutatea în ea. În copil.
– Te rog, opreşte-te! gemu Cristina.
Pielea dezgolită îi îngheţa, fruntea îi zvâcnea de durere, plămânii i se luptau chinuit pentru fiecare gură de aer. Mai rea decât toate era însă prezenţa nelămurită din ea, care se zbătea, căuta o ieşire, cerea carne şi sânge. Mult sânge. Mi se pare! Port un copil normal, care-i doar o aglomerare de celule acum. Năluca se joacă pur şi simplu cu mintea mea. Nu e prima, nici ultima care face asta. Dar nu reuşea să se convingă că totul era-n regulă cu pruncul. Degetele umbrei se descleştară şi Cristina reuşi să-şi umple plămânii cu aerul ce mirosea a ars. Cu colţul ochiului, Cristina văzu că flăcări înalte se hârjoneau pe mormânt.
– Dă-i ce vrea până nu-i prea târziu! zise umbra cu glasul lui Alex. Timpul se scurge repede. Cercul s-a închis.
– Ce să...?
Creatura îi înfipse un deget în buric şi durerea veni ca o descărcare electrică, făcând-o să-şi piardă cunoştinţa. Când se trezi, tremura şi scâncea ca un bebeluş. Era chircită în zăpadă, cu mâinile adunate pe pântece şi chiar să clipească îi cerea un efort îngrozitor. Dar frigul săgeta cu mii de ace lungi şi, după o vreme, Cristina se sili să se ridice în patru labe. Reuşi să-şi aşeze hainele după încă un minut. Teroarea nu-şi descleştase ghearele din jurul sufletului Cristinei, dar nimic străin nu-şi mai striga existenţa în carnea ei. Fulgi rari începură să-i cadă pe faţă.
Privi în jur şi icni, descoperind că se afla chiar lângă mormântul Verei, iar totul era cum se cuvenea. Nici o umbră feroce nu bântuia cimitirul. Focurile iadului nu pluteau peste stratul gros de zăpadă. Crucea era doar puţin înclinată, pământul răvăşit acoperea totuşi sicriul. Cristina duse palma la gură, căutând în zadar logică în nebunie. Ar fi trebuit să se trezească în mijlocul unui câmp de război, nu al unui tablou de poveste. Găsi o crustă de sânge închegat pe frunte. Hemoragia se oprise, dar fusese destul de puternică. Încet, Cristina adună o mână de zăpadă şi se şterse pe faţă. Privi gânditor cum se schimbă culoarea omătului înainte de a se topi între degetele ei. Un frison o străbătu, iar odată cu el se întoarse şi durerea. Nu-i nimic, e doar o zgârietură. Dar Alex o să se supere când o să mă vadă. Şi o să-l pedepsească pe Adam. N-a încercat să mă ajute. Frica se întoarse, şi mai puternică.
– Adam? ţipă Cristina, întorcându-se în toate direcţiile. Unde eşti?
Nu-i răspunse nimeni. Oare umbra îl redusese la tăcere pentru totdeauna?
– Adam!
Începu să alerge bezmetică printre morminte, căutând măcar o urmă a prezenţei lui. Parcă Adam s-ar fi evaporat, parcă nici n-ar fi venit cu ea la cimitir. Epuizată, Cristina se prăbuşi pe o bancă şi-şi acoperi faţa cu palmele. Avea încă telefonul în buzunarul hainei, dar nu îndrăznea să-l sune pe Alex. Arătarea îi vorbise şi cu vocea lui. Arătarea îi palpase pântecele, le simţise copilul, îi transmisese ceva. Îi ceruse să-i dea ce doreşte. Iar în visul ei... Cum putea vorbi despre asta cu Alex? Dar trebuia să facă totuşi ceva, nu-l putea abandona pe Adam.
Telefonul îi sună şi Cristina ţipă de spaimă. Număr necunoscut. Duse aparatul la ureche, tremurând.
– Da? răspunse slab.
– Eşti OK? Vine cineva la tine în câteva minute, zise Truşescu. Stai acolo!
Abia când închise, Cristina se miră că nu zărise nici un poliţist. Privi copacii care înconjurau mormântul. La început nu văzu nimic, apoi surâse chinuit. 
– Bravo!
Agrişan sosi în fugă, iar Cristina se ridică clătinat.
– Camera v-a căzut din copac, îi spuse cu nesfârşită oboseală Crstina. Unde-i Truşescu?
– Şefu e-n dubă, lângă poartă. La cutremur s-a întrerupt transmisia, telefoanele au luat-o şi ele razna. Am venit cât de repede am putut. Nu arătaţi prea bine! Tăietura asta...
– Am fost atacată, dar am scăpat uşor. Adam Volk, în schimb, a dispărut. Ia odată camera aia!
Agrişan îşi permise o grimasă, dar Cristinei  nu-i păsa. Înregistrarea avea să-l lămurească. Până atunci, nu erau prea multe şanse să le explice totul. Agrişan examină rapid camera.
– Putem descărca imaginile. Cine ziceaţi că v-a atacat?
Cristina scoase un fel de mormăit răguşit. Nici măcar ea nu ştia ce văzuse, cum să-i zică lui? Iar fiecare secundă pe care o pierdeau îl putea costa scump pe Adam. Nu se îndoia că i se întâmplase ceva îngrozitor, n-ar fi părăsit-o niciodată.
– Hai la dubiţă, şopti. E mai bine aşa.
Agrişan păru gata să protesteze, dar Cristina porni pe alee. Subinspectorul privi în jur, ridică din umeri şi păşi după ea. Dă-l dracului! De Truşescu am nevoie, nu de el. Cu fiecare metru străbătut, se îndoia însă tot mai mult că până şi comisarul o putea ajuta.
Duba neagră era oprită la vreo zece metri de poarta cimitirului. Agrişan bătu scurt, iar Truşescu deschise uşa din spate, se holbă posomorât la Cristina şi-i întinse mâna să urce. Agrişan îi întinse şefului său camera, dar rămase jos, cu un aer nefericit.
– Mai dau o raită prin cimitir, spuse. Cic-a dispărut Adam Volk.
Comisarul înclină din cap aprobator, iar Cristina rămase cu privirea pierdută la ecranul de pe care clipeau doar purici. Truşescu se uită încă o dată la rana ei.
– Nu-i o privelişte frumoasă, dar îţi trece până te măriţi. Ne-a zgâlţâit destul de tare. De ce te-ai lovit, de cruce? N-a fost o idee prea bună să vii la cimitir, nu? Mereu sper că te vei dezvăţa să-ţi vâri nasul peste tot, şi mereu mă înşel. Nu cumva eşti dependentă de andrenalină? 
Cristina începu să clocotească pe dinăuntru. Comisarul permisese să fie terorizată chiar lângă el şi acum glumea?
– Nu m-am lovit, am fost atacată, spuse apăsat, iar Adam a dispărut. Şi toate sub supravegherea ta, comisare!
– Atacată? repetă Truşescu. De cine? Când a început cutremurul, lângă tine erau doar Adam şi groparul. Iar amărâtul a luat-o la sănătoasa ca un iepure. Dar şi noi ne-am speriat, ce să zic.
– A apărut altcineva. De ce nu l-ai trimis pe Agrişan la groapă când n-ai mai primit imagini? Am stat acolo o veşnicie, la discreţia...
– O veşnicie?
– Nu mai repeta tot ce spun, comisare!
Se opri, simţind pericolul de a ceda. Nu-şi putea permite asta. Pentru ce urma, trebuia să fie perfect stăpână pe sine.
– Cristina, n-au trecut mai mult de cinci minute de când s-a terminat cutremurul şi până am sunat. Ne-a luat şi nouă ceva să ne revenim din spaimă şi să verificăm aparatura.
– Nu se poate!
– Ba da, Cristina! La unşpe şi şase minute s-a întrerupt semnalul. Uită-te cât e acum ceasul.
Cristina îşi scoase telefonul şi constată cu stupoare că Truşescu avea dreptate.
– Să vedem caseta! mormăi.
Fără alte comentarii, comisarul derulă şi porni înregistrarea de la terminarea înmormântării, iar Cristina strânse pumnii şi se întrebă dacă nu făcuse o greşeală. Poliţistul, cu mintea lui atât de raţională, va accepta oare arătarea? Ce explicaţii îi va cere şi cât de multe îi va putea dezvălui, fără să trădeze secretul lui Alex? Dar răul fusese făcut şi Cristina se holbă la ecran, sperând să afle ce o atacase. Numai că imaginile curgeau relativ normal, deşi camera se zgâlţâia. Groparul o lua la goană, pământul abia clădit de el se mişca, dar nu şi sicriul, iar Cristina se zări pierzându-şi echilibrul. Nici o umbră nu se aplecă însă funest deasupra ei. Versiunea ei de pe ecran cădea în genunchi, fără să fie însă înghiţită de mormânt.
– Nu se poate! murmură Cristina.
Dar ce era mai rău urma. Adam se apropie de ea şi-o privi absent. Omul pe care-l socotise nu servitor, ci prieten o izbi cu fruntea de cruce. Cristina se văzu leşinând.
– Ce...? De ce?
Vorbele o trădau, mintea refuza să accepte ce vedea. Adam se apleca peste ea şi îi atingea burta. Cristina icni, convinsă că va urma o nouă lovitură, dar Adam se cutremură, se întoarse vijelios şi se pierdu între morminte.
– N-a fost aşa! chiţăi indignată Cristina. Nu Adam a...
– Dar cum a fost? întrebă cu voce scăzută comisarul. Cine te-a atacat?
Tonul său răbdător îi servi drept duş rece.
–  O... o umbră.
 Suna inept chiar şi pentru ea. Alternativa era însă să admită că o luase razna. 
– Cristina, zise blând Truşescu, a fost întâi spaima cutremurului, apoi atacul lui Adam. Te-a lovit la cap. Nu e nicio ruşine dacă...
– Am avut halucinaţii?
– Ai văzut doar şi tu...
Derulă caseta încă o dată şi, scuturată de fiori, Cristina privi din nou ecranul. Doar nu mi-am imaginat totul? Înnebunesc?Ce-i cu mine? Încă nu putea să creadă că fusese doar o închipuire. Adam n-ar fi lovit-o, n-ar fi părăsit-o aşa, chiar dacă umbra nu existase. Vibraţia telefonului o făcu să se scotocească febril prin buzunare. Avea un mesaj vocal. Duse telefonul la ureche şi auzi vocea lui Adam. Îmi pare rău, Cristina. Am luat-o razna de spaimă! Am nevoie de singurătate. Sper că-nţelegi. Doar ai fost şi tu silită să priveşti întunericul în faţă. Privi neajutorată aparatul, apoi îl puse pe speaker.
– Ascultă! îi ceru comisarului.
De data asta, spera să i se spună că i se năzare, dar comisarul dădu aprobator din cap.
– Vezi? Recunoaşte chiar el totul! Problema-i simplă. Vrei să depui plângere? Atunci îl vom găsi, nu se poate să fi ajuns prea departe. Va fi acuzat de lovire, poate chiar arestat. Doar eşti logodnica preşedintelui...
– N-nu. Gândeşte repede! Adam a suferit mai demult o traumă. La un cutremur... Iar dacă se află, va fi un adevărat circ. Dacă-i spui lui Alex, îl va ucide. Trebuie să existe o explicaţie. Găseşte-o!
Comisarul se încruntă, dar nu insistă.
– E alegerea ta! Eşti sigură? Nu vrei să vorbeşti întâi cu domnul Corbu?
Cristina dădu energic din cap şi simţi gustul sângelui. Scuipă în batistă şi văzu o pată roşie.
– Gata! spuse aspru Truşescu. Te duc la spital. Asta ar fi trebuit să fac asta de la început. Nu ştiu ce-a fost în capul meu!
Maşina se puse în mişcare.
– La spital? Crezi că-i nevoie? M-am ales doar cu o zgârietură.
– Nu poţi şti asta. Nu în situaţia ta.
Cristina îşi muşcă buzele, dorindu-şi să-i poată povesti despre creatura care-i vârâse degetul în buric. Duse maşinal palma dreaptă la pântece. Dacă întâlnirea din cimitir nu era o halucinaţie, şi încă nu putea crede că Adam ar fi lovit-o, ce-i făcuse monstrul? N-o durea burta, dar îşi simţea pielea mai rece în jurul buricului. Pruncul nenăscut înfruntase deja destule provocări cât pentru o viaţă întreagă, iar ea îl alunga prea des din gândurile ei, ca să scape de coşmaruri. Poate, până la urmă, nu era o idee aşa de proastă să o vadă un medic. Dar trebuia să fie atentă la fiecare mişcare. Karpov pândea pe undeva, iar gazetarii ar fi savurat ştirea.
– Nu vreau să iasă cine ştie ce tămbălău din chestia asta, mormăi.
Truşescu ridică exasperat ochii spre tavanul dubei, dar vorbi pe un ton binevoitor.
– N-o să iasă! Vom fi discreţi. Tu doar odihneşte-te până ajungem.
Cristina clătină din cap. Nu putea fi vorba de odihnă în condiţiile acelea. Ar fi trebuit să-l anunţe pe Alex că mergea la spital, dar nu credea că programul oficial se terminase. N-ar fi ajutat-o cu nimic ca Alex să lase totul baltă şi să vină după ea, asmuţind şi ogarii din presă la vânătoare. Dar nici să tacă chitic nu putea. Pe cine să anunţe? Adam ar fi fost răspunsul în orice altă zi.
Cristina butonă telefonul la întâmplare, până când numărul lui Karpov fu afişat pe ecran. Un icnet i se urcă în gât, dar îl opri. Într-un fel, omul lui Volodea ar fi fost următoarea alegere logică. Examină ideea de a-i cere ajutorul cu o detaşare autoimpusă. În fond, de unde ştia că rusul n-o urmărise, că nu aflase deja totul?
Îşi muşcă buzele, impunându-şi să nu se piardă cu firea, şi privi pe geam. Se apropiau de spitalul care nu păstra între zidurile sale coşcovite decât amintiri oribile pentru ea. Nu era doar locul unde fuseseră duşi, după un adevărat ordaliu, Amalia şi Mihai, dar şi cel unde fusese ucis tatăl Steluţei? Nu avea să se simtă niciodată în siguranţă acolo, aşa că de ce să nu-l sune pe Karpov? Era o completare reuşită a tabloului ororilor. Glasul lui Karpov veni după primul apel.
– Da, Cristina? S-a întâmplat ceva? Trebuia să ne vedem după-amiază.
Cristina nu se obosi cu politeţurile.
– Mă îndrept spre spital. Mă aduce Truşescu. Nu-i ceva grav, doar o zgaibă. De la cutremur... M-am gândit să te anunţ. Alex e încă ocupat cu ceremoniile, presupun.
Se opri, temându-se să spună mai multe sub privirea atentă a comisarului. Glasul lui Karpov căpătă o nuanţă metalică.
– Foarte bine-ai făcut, kiska! Doctorul Liu e la spital. Se va ocupa de tine. Îl anunţ eu şi pe stăpân.
– Bine. Poţi să treci şi tu pe acolo? Aş vrea să discutăm ceva.
Urmă o pauză de câteva secunde, în care bătăile inimii Cristinei se înteţiră.
– Da, de ce nu? Am să vin. Ţi s-a făcut de-o mozoleală, kiska?
Karpov închise înainte ca ea să mai spună ceva. Cristina îşi compuse un surâs pentru comisar. De faţă cu el, oricum nu i-ar fi putut da replica meritată rusului.
– Gata, am aranjat să mă aştepte cel mai bun doctor! spuse. Dar cred că ne facem prea multe griji.
– Mai bine aşa decât să fim iresponsabili.
– Nici măcar n-aţi terminat pânda la mormânt!
– Mă tem c-a fost o pierdere de vreme. Presimt că ancheta asta o să-mi dea dureri de cap. În fine, nu-i cazul să-ţi faci griji pentru asta acum.
– A fost o înmormântare ciudată, zise Cristina. Toţi se grăbeau, şi femeile alea. Se uitau la mine de parcă eram o... Criminală. Nu-i cazul să spui asta, când Truşescu ştie c-ai fost în casa babei. Şi că, în fond, chiar eşti o criminală, l-ai ucis pe Zaharia. Şi poţi să-ţi spui cât vrei că erai în legitimă apărare, că ai vrut s-o salvezi pe Steluţa, asta nu spală sângele lui de pe mâinile tale. Crezi că le poţi identifica?
– O ştim pe una dintre ele. Cea cu urme de vărsat. Dar nu la asta ar trebui să-ţi stea capul acum.
– Zi-mi totuşi cine e! 
Truşescu clătină dojenitor din cap.
– Odorica Stancu. De ani buni o bănuim că vinde lucruri furate sau de contrabandă, dar n-am reuşit niciodată s-o prindem în flagrant. Stă pe lângă spital, băieţii ăia tuciurii o ştiu de Mătuşa Odorica. Deşi nu-i de-a lor, toţi ţiganii amuţesc când vine vorba de afacerile tuşii. N-o bănuiam şi de delir religios totuşi...
– Mi-a zis ceva, cred că tot în ruseşte. N-am înţeles.
Comisarul ridică din umeri.
– Dacă vrei să crezi rusa lui Agrişan, a bombănit o prostie. Uşa-i deschisă, băiete! Că numai copiii ne lipsesc în toată porcăria asta!
Încă o certitudine sumbră se adăugă celor din mintea Cristinei. Odorica nu vorbea despre un om. Motanul Verei ajunsese deja la ea, iar sluta îi dăduse o sarcină. Din câte ştia ea, uşa pe care o deschisese putea fi chiar cea către iad.  

  

8 aprilie 2014

Aşadar…

A fost şi primul episod al sezonului 4 din Game of thrones. Am zărit dragonii. Au crescut, sunt mai sălbatici, dar chiar arată bine. În schimb, prinţul din Dorne, caracter nou şi important în desfăşurarea acţiunii, chiar nu m-a impresionat deloc. Voiam mai multă pasiune.
Altceva? Clar, mi-ar fi plăcut să-i văd mai mult pe Jon şi Arya, care intră pe lista personajelor mele preferate, alături de Tyrion. Scena finală, când Arya descoperă răzbunarea, a fost într-adevăr climaxul episodului. Aşteptăm continuarea… 

Arhivă blog

For vampire lovers